După cum se ştie, în 1989 Comitetul Central al PCM, atunci în frunte cu Simion Grossu, nu a văzut cu ochi buni ideea declarării limbii române, zisă moldovenească în epocă, drept limbă de stat. Abia după proteste în masă şi planării pericolului destabilizării situaţiei, CC al PCM este nevoit să se ralieze punctului de vedere exprimat cu insistenţă de către societatea civilă.
Aplicarea legislaţiei lingvistice a fost însă anevoioasă de la bun început. Despre aceasta se vorbeşte şi într-un raport trimis Moscovei în data de 27 iunie 1991 – exact acum 20 de ani – de Grigore Eremei, prim secretar al CC al PCM. În comparaţie cu predecesorul său, Eremei consideră că legile despre limbă au fost necesare şi ele au contribuit la eliminarea unor „deformări ale politicii lingvistice din trecut”, un eufemism care se referea la politica de rusificare în RSSM.
Şeful comuniştilor locali vorbeşte în raportul trimit către CC al PCUS despre reacţia negativă faţă de ideea de a învăţa limba română exprimată de alolingvi în cunoscutele greve organizate sub egida OSTK în Transnistria, în teritorii din sud locuite compact de găgăuzi, dar şi în Chişinău şi Bălţi.
Pe ansamblu însă, spunea Eremei, populaţia a întâmpinat cu satisfacţie şi înţelegere legislaţia lingvistică. A început folosirea pe larg a limbii române în documentele oficiale, care anterior fusese exclusă complet din uzul organelor de stat şi de partid. La adunările de partid, cine insista să vorbească în română erau etichetaţi imediat ca „naţionalişti şi susţinători ai regimului fascist a lui Ion Antonescu”, aşa cum a procedat de exemplu Evgheni Postovoi, secretar al CC al PCM pe ideologie la începutul anilor 1960, cu un doritor de a vorbi în română.
Dar să revenim la raportul lui Eremei din iunie 1991. Potrivit acestuia, imediat după adoptarea legilor despre limbă în august-septembrie 1989, au sporit imediat numărul emisiunilor radio şi TV în limba română, dar şi în găgăuză, bulgară şi ucraineană. Numai într-un an de zile s-au publicat cca. 1, 5 milioane de exemplare de cărţi didactice în limba română, ceea ce depăşea de zeci de ori tirajul din anii anteriori. Se creaseră două mii de grupe care învăţau limba română, cuprinzând peste 30 mii de persoane mature.
Printre problemele semnalate legate de tranziţia lingvistică erau: lipsa profesorilor de limbă română; ineficienţa procesului de predare în măsura în care majoritatea grupelor de învăţare a limbii române nu urmau metoda intensivă. O altă problemă pe care o menţionează Eremei se referea la instrumentalizarea de către forţele politice radicale grupate în jurul Frontului Popular a problemei limbii de stat şi eliminarea oponenţilor politici pe criteriul lingvistic.
Liderul comuniştilor moldoveni, în concordanţă cu dogmele staliniste, deplânge aşa numita românizare a limbii „moldoveneşti”, menţionând că substratul acestui proces este schimbarea orânduirii sociale şi a structurii de stat, precum şi discreditarea partidului şi a comunismului. Asta pe fundalul faptului că România după decembrie 1989 redevine burgheză.