Linkuri accesibilitate

Deportările în Bărăgan (4)


Deportați în Bărăgan (Foto curtezie Asociația Foștilor Deținuți din Bărăgan)

Deportați în Bărăgan (Foto curtezie Asociația Foștilor Deținuți din Bărăgan)

60 de ani de la trimiterile forţate. Încheierea acţiunii.



Dacă în general acţiunea a decurs satisfăcătoare pentru organizatori, totuşi au existat şi cazuri rare de nesupunere, de răzbunare şi de opoziţie. Astfel într-o comună o deputată a Sfatului Popular „a fost atacată noaptea de 4 indivizi”. Pe cîteva vagoane staţionate în gara din Timişoara au fost depistate chiar „inscriptii” cu lozinca: „Moarte comuniştilor”.

În „Referatul asupra activităţii Miliţiei” din 22 iunie 1951 au fost formulate o serie de acuzaţii grave de ordin politic: „S'a observat în activitatea Miliţiei lipsa muncii politice de massă, de impletirea sarcinilor administrativo-organizatorice cu munca politică de lămurire şi convingere, [de aceea] miliţianul în multe cazuri nu a fost un îndrumător al populaţiei care să descopere şi să demaşte uneltirile şi elementele duşmănoase dislocate. [...] În perioada acestei acţiuni organele de Miliţie au avut o serie de lipsuri, confuzii, abateri dela hotărâri, dela morala proletară şi chiar lipsă de vigilenţă faţă de duşmanul de clasă. [...] Faţă de acţiunile duşmănoase organele Miliţiei nu au fost destul de vigilente şi active în aceste cazuri.”

Încărcaţi în vagoane de vită, dislocaţii se îndreptau spre zona stabilită în Bărăgan, unde majoritatea dintre ei vor locui pînă-n anul 1956 cu „domiciliu obligatoriu”. Pentru foarte puţini dintre ei calvarul se termină înainte de termen. Un număr infim de germani a primit aprobarea de plecare definitivă din ţară. Potrivit „Directivei strict secrete” dislocoţii au „fost aşezaţi pe terenurile unor Gospodării de Stat din comunele: Călăraşi, Modelu, Jegălia, Pietrosul, Feteşti, Dragalina, Pelinu, Mărculeşti, Borduşani, Lucia Giurgeni şi Andrăşeşti (regiunea Ialomiţa), Tătaru şi Insurăţei (Regiunea Galaţi)”. Cu alte cuvinte, deportaţii au fost „asezaţi” în plin cîmp, unde după cîteva zile de aşteptare li s-au repartizat, conform „Directivei” „parcele de 2 500 mp fiecare”.

Despre condiţiile extrem de grele există nenumărate mărturii ale celor în cauză, unele din ele au fost culese, de exemplu, deja în anii '50 de autorităţile vest-germane pe baza unor relatări depuse în arhive federale, parţial publicate, altele au apărut după revoluţia din decembrie 1989 în mass-media din România. Chiar dacă aceste relatări sînt, pe alocuri, redactate dintr-o perspectivă personal-subiectivă, ele confirmă în mare parte ce rezultă acum şi din documentele oficiale din arhivele româneşti.

„Directiva strict secretă” prevedea ca „Pentru cazarea celor dislocaţi” să se construiască „7000 de case tip” „din chirpici, acoperite cu stuf. Materialele pentru construirea caselor vor fi puse la dispoziţia celor dislocaţi, gratuit [...]. Construirea (...) se va face de cei dislocaţi, sub supravegherea organelor Ministerului Agriculturii, ale Comitetelor Provizorii ce se vor înfiinţa şi ale Sfaturilor Populare. [...] În toate comunele noi înfiinţate, se vor construi localuri pentru autorităţi şi instituţii (Sfaturi Populare, Posturi de miliţie, spitale de sat, şcoli, cooperative etc.). Aceste localuri vor fi construite din acelaşi material ca şi locuinţele dislocaţilor, pe baza unor planuri tip pentru a se asigura construirea lor uniformă”.

Aceeaşi „Directivă” stabileşte şi viitoarele locuri de muncă ale dislocaţilor, care „vor fi folosiţi de către Gospodăriile Agricole de Stat la cultivarea bumbacului, orezului precum şi la orice alte munci ale Gospodăriilor. Cei care înainte de dislocare au ocupat funcţiuni administrative (la Sfaturile Populare, Cooperative, Gospodării Agricole de Stat etc.)”, se spune mai departe în „Directivă”, „în localităţile în care sunt asezaţi vor fi folosiţi în aceleaşi munci sau în munci corespunzătoare”. „Directiva” nu uită să precizeze continuarea formelor de discriminare pentru „cei care au avut [o] atitudine duşmănoasă” şi care „vor fi folosiţi numai la muncile agricole”.

Într-o „Notă Informativă” (bineînţeles, strict secretă), datată 24 iunie 1951, Comitetului Central al P.M.R. i se comunică în stilul triumfalismului stalinist că în „punctul de aşezare G.A.S. P. Tcacenco „problema apei a început să se rezolve prin săparea unor fântâni. Tinerii au început să se organizeze [într-]o echipă culturală, să se trimită ziare şi [să se organizeze] activităti de partid.”

În acelaşi timp, în „nota” cu pricina se relevă condiţiile incredibile în care se află deportaţii, arătîndu-se că, în realitate, „problema” aprovizionării cu apă potabilă nu s-a rezolvat, pentru că „nu sunt mijloace de transport” pentru a aduce apa „de la 6 km distanță”. Lipsesc atît „pâinea şi mălaiul” cît şi „nutreţurile pentru animale”. Din această cauză există printre cei dislocaţi „nemulţumiri şi frământări”.

Se indică, în acelaşi stil stalinist, şi un vinovat în persoana unui medic, „care s'a manifestat duşmănos şi a reuşit să antreneze şi pe alţii”. După ce „Sfatul Popular Raional a stat de vorbă cu acesta”, medicul deportat a „încetat să mai facă agitaţie”. În aceaaşi „notă” de o coloratură strict ideologică se mai reţine, că în punctul de aşezare Vădeni, „ţăranii săraci se ceartă cu chiaburii, spunând că din cauza lor au ajuns să fie dislocaţi”.

Printre deportaţi s-au aflat şi membri de partid, care şi-au manifestat deschis nemulţumirea, calificată drept „duşmănoasă”. Pînă în toamna anului 1951 cei aproximativ 50 000 de deportaţi au terminat într-un efort aproape supraomenesc să ridice 18 noi localităţi.

De la început, Securitatea căuta să recruteze informatori din cadrul persoanelor dislocate, cu ajutorul cărora încerca să supravegheze îndeaproape orice mişcare. Într-un document semnat la 18 august 1955 de temutul general de securitate, Alexandru Nicolschi, înmînat lui Alexandru Drăghici, între timp avansat în funcţia de Ministru de Interne, şi „Serviciului Dislocări şi Domicilii Obligatorii” (S.D.O.O.) din cadrul M.A.I., se cere o accentuare deosebită a muncii de „control şi îndrumare practică a birourilor şi lucrătorilor din comandaturi pentru punctarea şi recrutarea informaţiilor(!)”. În acelaşi timp se cere „elaborarea planurilor concrete (...)” pentru „recrutarea informatorilor” care „să nu fie lăsată numai pe seama lucrătorilor din comandaturi”.

Dar şi în localităţile de baştină părăsite, autorităţile comuniste îşi continuă activitatea de strictă supraveghere a celor rămaşsi, care trebuiau convinşi să-şi reia munca.
Mulţi dintre cei deportaţi în Bărăgan încearcă prin diferite mijloace să convingă autorităţile că ei ar fi fost dislocaţi pe motive neîntemeiate.

În Arhiva Asociaţiei Foştilor Deportaţi din Bărăgan, înfiinţată după revolutie la Timişoara, se află fotocopii ale unor cereri adresate Ministerului Afacerilor Interne, în care unii încercau să convingă autorităţile de loialitatea lor. Într-o astfel de jalbă un părinte arată, că a fost „înaintat în serviciu până la şef de tren datorită bunei purtări”. Crescînd patru copii „pentru a fi folosiţi de Republica Populară Română în construirea socialismului”, evidenţiază mai departe acel tată disperat, „băiatul... care locuia la Turnu Severin, căsătorit cu un copil, a fost ridicat şi deportat în Bărăgan”. Cerînd insistend ridicarea domiciliului obligatoriu, părintele îşi încheie „Memoriul” cu formulele staliniste utilizate atunci la redactarea înscrisurilor adresate autorităţilor oficiale: „În speranta că Dv. veţi înţelege aceste nevoi necesare atât lui cât şi Republicei Populare Române, rămân un devotat tovarăş” care spune „din tot sufletul să trăiască Republica Populară Română, trăiască Lupta pentru pace, trăiască Partidul Muncitoresc Român”.

Într-o „Notă” a Ministerului de Interne sînt examinate şi, bineînţeles, respinse „plângerile” de acest fel. Referitor la „plângerea” citată mai sus, „nota” reţine, că fiul cetăţeanului din Turnu Severin a fost dislocat „pentru faptul că a fost condamnat de Tribunalul Militar Iaşi la 3 ani închisoare corecţională, pentru activitate politică, iar în urma unui recurs pe care l'a făcut ... i s'a redus pedeapsa la 2 ani”. În nota respectivă se ordonă, în cazul altei victime, „supravegherea” strictă a corespondenţei.

Argumentele de respingere a unei alte asemenea „cereri de eliberare” poartă amprenta limpede a dosarului politic întocmit de organele represive. În documentul citat se spune referitor la petiţionarul respectiv, „că acesta este un element ce nutreşte sentimente ostile regimului democratic, ascultă postul de radio Belgrad, ... difuzează cele ce a auzit”, „are sentimente titoiste”, „a fost exclus din P.M.R.” şi „a căutat să influenţeze ţărănimea săracă şi mijlocaşă pentru a nu se încadra în G.A.C.”

Coşmarul victimelor acestor abuzuri staliniste se va sfîrşi de-abia în anul 1956, cînd majoritatea celor dislocaţi se pot înapoia în zonele lor de baştină. Împreună cu ei se pot reîntoarce şi persoanele din aşa numitele „centre aglomerate”, cărora pe baza unei „Hotărîri a Consiliului de Miniştri” le-au fost stabilite în 1952 „domicilii obligatorii” în diferite zone.

Dezgheţul fragil initiat de Hruşciov în Uniunea Sovietică după cel de-al XX-lea Congres al P.C.U.S. se resimte pentru scurtă vreme şi-n România, unde Gheorghiu-Dej i-a eliminat pe toţi posibilii săi rivali din conducerea superioară. Izbucnirea revoluţiei maghiare şi acţiunile de solidarizare şi de protest izbucnite în toamna anului 1956 în mai multe oraşe din ţară au contribuit la înăsprirea atmosferei. Persoane de-abia eliberate din Bărăgan, considerate reticente, au intrat acum pe mîna justiţiei proletare.

Cursul de relativă independenţă faţă de Uniunea Sovietică, iniţiat de Gheorghiu-Dej după plecarea trupelor de ocupaţie în anul 1958, nicidecum nu a însemnat o destindere pe plan politic intern. Cu trei ani înaintea amnestiei din 1964 liderul român se mai lăuda că în România „nu avem pe nimeni de reabilitat”. Pentru arestările abuzive din timpul colectivizării forţate îi face răspunzători pe „fracţionistii” Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu.

Astfel se inaugurează un fel de stalinism fără Stalin, care se va termina, practic, în anul 1989 prin răsturnarea regimului comunist. Urmaşul lui Dej, Nicolae Ceauşescu, se distinge în primii săi ani de domnie printr-un întreg ciclu de scuze fără urmări pentru cele întîmplate în timpul stalinismului. În 1972 Ceauşescu chiar se referă la fărădelegile comise prin deportările germanilor şi sîrbilor în Bărăgan, calificîndu-le drept „măsuri greşite” care au adus daune „politicii naţionale” a partidului.

(Toate documentele citate provin din materiale întocmite de fosta Securitate care se află în arhiva Asociaţiei Foştilor Deportaţi din Bărăgan, AFDB, din Timişoara.)
XS
SM
MD
LG