Linkuri accesibilitate

La 7 iunie s-a stins din viață, la Paris, după o lungă suferință, criticul și istoricul literar, eseistul, ziaristul și redactorul Europei Libere, Mircea Iorgulescu.



Cu stupoare și tristețe am aflat astăzi că Mircea Iorgulescu s-a stins din viață marți și că, potrivit dorinței sale, a fost înmormîntat ieri în prezența exclusivă a celor mai apropiați lui, a familiei.


Amintirea lui Mircea Iorgulescu



Cu cîtva timp în urmă, în ianuarie trecut, într-unul din

puținele momente de respiro pe care i le lăsa suferința profundă a ultimilor ani, mi-a trimis ultima lui carte, publicată la Ploiești, pe spezele unei mici edituri, grație unui prieten, și intitulată „Poștalionul cu boi”.

Cu umorul lui tandru și acid în același timp, cu luciditatea și perfecțiunea frazei ce îl caracteriza, îmi dedica volumul ca „unui prieten durabil în aceste vremuri de lichefiere, un vehicol simbolic al modernității românești”. Și, cu același umor, își însoțea Poștalionul cu o carte poștală explicativă purtînd imaginea „Sfintei Nicotine, patroana fumătorilor pocăți”...






Iubitor fanatic al cărții și al simbolului cultural și civilizator pe care îl întruchipează, mereu fermecat de meandrele vieții și destinul lui Panait Istrati, punîndu-și în oglindă luciditatea, capul limpede și umorul cu acelea ale înaintașului său ilustru de pe plaiurile natale, Caragiale, fredonînd agale și nostalgic autoportretul pe care și-l făcea Moustaki, „avec ma gueule de métèque, de Juif errant, de pâtre greque”, ascultînd și adesea comportîndu-se în spiritul ironiei lui Brassens, „mourrons pour des idées, d'accord, mais de morte lente”, Mircea, ziaristul înăscut, criticul și istoricul literar precis, și cel fără iertare al imposturii, redactorul de radio plin de idei, analist politic sau mediator cultural, fermecător cu a sa voce gravă de fumător înveterat, nu mai este.

A fost, va rămîne, una dintre acele personalități cu pondere covîrșitoare, greu încadrabile, de care contemporanii fie se atașează necondiționat, fie le detestă cu înverșunare. Sfîrșitul i-a fost întunecat de vînătorii de năluci, căutînd mucegaiul pentru a înflori, a se pune în evidență ei înșiși, reproșîndu-i-se, cu aceleași probe futile ca și lui Mihai Botez, că și-ar fi trădat prietenii și colegii de breaslă, colaborînd cu călăii.

Nimic și nimeni nu îi poate caracteriza mai bine convingerile intime decît ceea ce observa el însuși, atunci cînd publica o selecție din emisiunile sale, de dialoguri remarcabile, la Europa Liberă, intitulate „Oameni, destine, istorie”, destinate „publicului” său: „o lume tulburată, care proiecta în trecut patimile prezentului și readucea în prezent patimile trecutului, răvășită de schimbări pînă la exasperare, în furioasă căutare haotică de sens, de repere, de certitudini.

O căutare ce căpăta însă, în cultură, aspectul unui război

civil deopotrivă nimicitor și derizoriu... Printre victime, printre marile victime, se afla și dialogul. Dispăruse. Nu fusese o virtute a fostului regim, regimurile totalitare nu practică dialogul, dar existase de-a lungul întregii perioade comuniste, se menținuse, fie și pe spații mici, în interiorul diferitelor comunități sociale și profesionale. Putea fi dialogul, nu restaurat..., ci folosit, pur și simplu, atîta doar, folosit?

O întrebare la care a răspuns prin ciclul său de emisiuni, din care vă invităm să ascultați, să reascultați, un fragment din dialogul cu Monica Lovinescu... Odihnește-te în pace, Mircea!

Oameni, destine, istorie... - Extrase din emisiunea difuzată la 21.11.1998, în dialog cu Monica Lovinescu
XS
SM
MD
LG