Linkuri accesibilitate

25.05.91 - Actualitatea culturală românească: Despre cultură și politică via Livius Ciocârlie și Ion Negoițescu.


Livius Ciocârlie: „o imagine de marasm, care la noi are şi cauza mai specială, că noi n-am avut norocul să ne despărţim de foştii noştri activişti şi nici de mulţi dintre acei din umbră, care se aflau şi se mai află în spatele lor.”



25 mai 1991

Actualitatea culturală românească.

Despre cultura veche și nouă via Livius Ciocârlie și Ion Negoițescu.

La microfon Nicolae Constantin Munteanu. Sumarul emisiunii de astăzi: un interviu cu criticul Livius Ciocîrlie şi o cronică literară la cartea „În cunoştinţă de cauză” de Ion Negoiţescu, apărută la editura Dacia. Colaborează Monica Lovinescu şi Mircea Iorgulescu. Mai întâi interviul acordat la Paris de criticul Livius Ciocîrlie doamnei Monica Lovinescu.

Actualitatea culturală românească: în dezbatere cu și despre Livius Ciocârlie și Ion Negoițescu



Monica Lovinescu

Monica Lovinescu: Livius Ciocîrlie, românii din ţară, care regretă foarte mult absenţa Dumneavoastră momentană – sunteţi lector de limba şi literatura română la Universitatea din Bordeaux, regretă, deci, că nu vă mai pot citi în ziarele româneşti, unde cele câteva articole ale Dumneavoastră au impresionat adânc, vor fi foarte bucuroşi să vă audă în clipa de faţă la acest microfon. Şi aş începe prin a vă întreba: cum se vede România de la Bordeaux?

Livius Ciocîrlie:
„Bordeaux, dacă nu mă înşel, e cam la latitudinea Timişoarei, iar Timişoara e ca şi Bordeaux un oraş de la Vestul ţării. Deci şi corespondenţa ar fi. Lăsând gluma la o parte, la întrebarea dacă văd clar România de la Bordeaux, aş spune da şi nu. Pot să-mi fac, chiar cu anumite lacune, o imagine globală despre ce se întâmplă acum în ţară.

Impresia nu este entuziasmantă. Dacă anul trecut şi până când mai eram acolo, mai cu seamă tensiunea era mare, acum dacă nu greşesc, o anumită impresie de marasm pare să se desprindă. Un marasm care are şi cauze, peste care nu poate să treacă deocamdată nici una din ţările din Răsărit. Dar din păcate un marasm, care la noi are şi cauza mai specială, că noi n-am avut norocul să ne despărţim de foştii noştri activişti şi nici de mulţi dintre acei din umbră, care se aflau şi se mai află în spatele lor. Deci, aceasta ar fi o impresie globală.

Însă ceea ce trebuie să mai recunosc şi de aceea spuneam

da şi nu, nu pot să-mi dau seama cum se mişcă lucrurile, care sunt procesele de fond. Nu pot să-mi dau seama în ce măsură, de pildă, Alianţa civică reuşeşte...”

Monica Lovinescu: Din care faceţi parte...

Livius Ciocîrlie:
„...din care fac parte, reuşeşte să îşi facă explicite pentru un mare număr de oameni proiectele şi cât de mare este impactul asupra lor. Nu-mi dau seama cât de mare este în continuare tendinţa spre apatie a multora dintre români. Nu-mi dau seama în ce măsură forţe bine ştiute, care încearcă să continue acea operă de spălare a minţilor, de sporire a ignoranţei şi de creare a unor false idei despre viitorul nostru, reuşesc să impresioneze încă multă lume.

Aceste procese de fond le percep mai greu de la Bordeaux. În schimb aş adăuga – de la Bordeaux îmi dau seama mai bine de cum este văzută România din Franţa. Mi se pare, citind ziarele, că sunt numeroşi ziariştii, care analizează bine stările de lucru de la noi, mai puţin încurajatoare însă mi se pare atitudinea acelora, din păcate, cu putere de decizie, care acordă un credit guvernanţilor noştri, puterii în general, al cărui acoperire eu încă nu o văd.”

Monica Lovinescu: Da, dar trebuie aici cred ca să facem o deosebire între guvernul unei ţări şi opinia publică din această ţară şi mass media. Aici simţiţi o diferenţă, nu?

Livius Ciocîrlie:
„Dacă opinia publică se face prin sau în direcţia majorităţii articolelor, care se scriu, şi cred că aşa se întâmplă, cel puţin prin contactele pe care le am, atunci într-adevăr ideea despre România a francezilor în momentul de faţă este destul de corectă. Precumpănitor corectă, cred.”

Monica Lovinescu: Pentru a reveni la Dumneavoastră, situaţia Dumneavoastră marginală şi marginalizată prin absenţa din ţară, vi se pare în aceste momente de marasm, vorbiţi, eu aş spune mai curând impas, vi se pare firească?

Livius Ciocîrlie:
„E destul de greu de răspuns. Ce simt nu este o frustrarea, cred că n-ar fi cuvântul propriu-zis, dar ca să zic aşa mă simt oarecum cu musca pe căciulă, când mă gândesc la colegi şi prieteni, care continue să se străduiască în condiţii în continuare vitrege să facă ceva pentru ca lucrurile să meargă spre bine şi pe care i-am părăsit. Nu mă gândesc numai la cei bine cunoscuţi din conducerea Alianţei Civice, dar mă gândesc la acei mai obscuri, dar cu merite mari, pe care i-am avut alături, când s-a organizat de pildă Solidaritatea universitară la Timişoara şi cu mândrie constat că ea s-a răspândit acum în toate centrele universitare.

Livius Ciocârlie

Sigur că gândindu-mă la efortul lor de acum, mă simt oarecum stingher. N-aş merge însă până acolo, încât să spun că mă simt cu conştiinţa împăcată şi nu numai pentru faptul că m-am schimbat şi nu sunt alături de ei, şi dacă va fi nevoie de cuvântul meu am să-l spun în continuare. Dar din alte două motive încă. Mai întâi pentru că nu cred prea mult în utilitatea pe care aş avea-o în momentul acesta în ţară.

Eu am încercat să mă manifest câtă vreme am crezut într-o urgenţă, în nevoia de a ne spune repede şi răspicat îngrijorările. Pentru că atunci credeam că ele ar putea să aibă şi un efect rapid. Ulterior s-a constatat că este nevoie de o muncă tenace, de spirit de iniţiativă, de capacitate organizatorică, chiar de simţ tactic. Toate lucrurile astea îmi lipsesc şi de aceea nu cred că aş fi foarte folositor în acest moment.

În schimb fiind aici mi-am creat, cred, o obligaţie, şi acesta este celălalt argument, sigur cu semn de întrebare în ce priveşte reuşita lui, sau temeinicia lui, celălalt argument care mă face să nu mă simt cu conştiinţa încărcată şi anume cred că de la această depărtare şi având un reper, care este cunoaşterea lucrurilor de aici, a împrejurărilor sociale şi culturale din Franţa îmi permite, în măsura în care sunt în stare să o fac, să reflectez asupra situaţiei de la noi, nu numai în coordonatele ei imediate. Şi asta încerc să fac. Adică, putând să lucrez, trebuie să recunosc am condiţii bune de lucru în momentul de faţă.”

Monica Lovinescu: Aţi fi putut scrie.

Livius Ciocîrlie:
„Anul trecuse devenise cu neputinţă. Acum trebuie să spun aş fi vinovat să nu lucrez. Deci putând să lucrez şi putând să fiu acum aproape de încheierea unei cărţi, una dintre dimensiunile ei este tocmai aceasta – a încerca să înţeleg, dacă se poate mai în adâncime, ce se întâmplă cu noi. Sigur că poate e prezumţios să cred că acesta este un argument suficient pentru a-ţi motiva o absenţă. Dar dacă ţin seama de scepticismul meu în ceea ce priveşte utilitatea prezenţei mele acolo, lucrurile se echilibrează puţin.”

Monica Lovinescu: Îmi daţi voie să nu împărtăşesc acest scepticism. Îmi mai daţi voie să nu cred că situaţia e mai puţin urgentă, decât cea de la început. Chiar dacă efectele nu sunt imediate, la baza impasului se află un sistem de minciuni, de neadevăruri atât de mult acumulate, încât au devenit un fel de ghemotoc. Ei, şi combaterea lor mi se pare urgentă zi de zi, chiar dacă efectul lor nu este imediat.

Însă am vorbit de unul din avantajele şederii Dumneavoastră în străinătate în timpul acesta. Un contact, mai precis un contact mai asiduu şi mai lung cu formele în care se exprimă aici şi pot să se exprime fenomenele culturale, cred că acest lucru vă poate duce spre comparaţia unor concepţii diferite a două concepţii diferite despre cultură şi despre felul cum se poate dezvolta ea în Franţa, pe de o parte, şi în România, pe de alta.

Unde ştiţi foarte bine că scumpirea exorbitantă a preţului hârtiei, ca şi lipsa de spaţiu tipografic, dar şi alte măsuri duc spre o criză a culturii şi scriitorii români sunt neliniştiţi, crezând că vor intra odată cu piaţa liberă într-un fel de junglă, în care va predomina, ştiu eu, romanul poliţist, romanul pornografic şi vor dispărea revistele şi vor dispărea editurile serioase. Văzută de aici, în contextul unei culturi în democraţie – care sunt asemănările? Care sunt deosebirile?

Livius Ciocîrlie:
„Mai întâi aveţi dreptate fără îndoială să evocaţi strâmtoarea la care se găseşte cultura noastră în acest moment din cauze care nu-i aparţin, din nefericire, şi a nu ţine seama de ele, chiar cu generalizări interesante ar fi frivol. Deci, poate chiar o să ne şi întoarcem mai încolo la acest aspect al lucrurilor.

Dar păstrând ordinea întrebării, m-aş opri la un moment interesant al discuţiei, ea însăşi interesantă, care a avut loc la France Culture, între Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, pe de o parte, din partea românească, şi filozoful Alain Finkielkraut. La un moment dat Liiceanu prezenta conceptul de cultură, pe care intelectualitatea noastră încearcă să-l păzească în continuare şi prin care să facă acel pod dorit către Europa, fiind vorba despre o cultură deja europeană şi anume una, ca să spun lucrurile în două cuvinte, una care ţine seama de valorile fundamentale şi de ierarhia valorilor.

Alain Finkielkraut i-a atras atenţia că o asemenea concepţie despre cultură aici, în Occident, nu numai în Franţa, pare elitistă. Pentru că aici se vorbeşte mai degrabă despre culturi, nu despre cultură şi se încearcă o legitimare a tuturor valorilor. Mi s-a părut foarte interesant acest moment al discuţiei. Şi aş spune că într-adevăr, după câte îmi dau seama, aici aşa stau lucrurile şi că această concepţie, care nouă ne este nefamiliară în ţară, are părţile ei bune şi părţile ei discutabile.

Este fără îndoială bine ca să se vorbească despre culturi, adică să i se dea fiecărei comunităţi culturale şansa ei, este bine să se dea acces la cultură unui număr cât mai mare de oameni şi să se evite dacă se poate elitismul. Însă nu e mai puţin adevărat că nivelarea valorilor, pe care o antrenează asemenea concepţie, nu se face niciodată în sus, ci se face în jos.

Dacă mai ţin seama şi de apăsarea, aş spune, pe care o are aici acest zeu care este mass media, a fi mediatic este esenţial, ceea ce atrage după sine din nou o scoborâre şi un risc de inconsistenţă, pe care mi-aş permite să spun că putem observa într-o criză, de pildă a literateraturii franceze, care, în loc să treacă deja, după destui ani se lărgeşte. Deci, există şi părţi discutabile a acestei concepţii. Dar, aş spune, mi se pare că dacă francezii ar avea poate interesul să revină puţin, să revadă puţin vechiul concept despre cultură, pe care ei l-au creat, acela al unei culturi bazate pe valori fundamentale şi ierarhizate.”

Monica Lovinescu: Şi care a dat marea cultură franceză dintre cele două războaie.

Livius Ciocîrlie:
„Fără îndoială. În schimb la noi conceptul de aici nu ar fi rău să ne stea în atenţie, pentru că ce s-a obervat în fond anul trecut şi ce ştim de mai înainte – oamenii noştri de cultură şi-au făcut o datorie, şi cred că este un merit, pe lângă păcatele pe care le-am avut noi, un merit a fost acesta tocmai de a păstra un mediu de cultură cu valori reale.

Dar, paradoxal sau nu, trist în orice caz, s-a produs o ruptură. O ruptură între acest mod de a fi a oamenilor de cultură şi majoritatea celorlalţi români, care au devenit neîncrezători şi chiar suspicioşi, şi chiar ostili de multe ori oamenilor de cultură. Ca atare, cred că la noi ar fi destul de important să vedem cum în această criză morală profundă prin care trecem, cum poate cultura să nu ridice bariere între cei care o au şi cei care au fost vitregiţi de ea şi cum s-ar putea crea o circulaţie, o comunicare mai bună.”

Monica Lovinescu: Mi-aţi permite o mică remarcă: am impresia că această deosebire dintre marea masă, să spunem, şi elita intelectuală, această neconcordanţă a devenit dramatică, foarte ciudat, dar nu atât de paradoxal pe cât ar părea, după decembrie ʼ89. Pentru că înainte, dacă vă aduceţi aminte, exista cel puţin iluzia intelectualului, care era însă acoperită de faptul că într-adevăr cărţile nu stăteau o zi în librării, erau imediat zmulse din librării. Era tocmai era unei comunicări prin cultură, care îi asigura un fel de complicitate cu cititorul.

Şi mă întreb, dacă la această discrepanţă, ca să nu spun antagonism, între marea masă şi ceea ce se numeşte, greşit cred eu, elita. Or cultura nu poate fi democratică. Cultura e făcută de câţiva, însă nu poate fi democratică. Termenul elitist e un termen la modă, care cred fals, dar între ei şi restul populaţiei s-au creat antagonisme, care am impresia că au fost foarte bine întreţinute şi aţâţate. Nu e vorba cred numai de un fenomen normal, că cultura ar fi prea sus şi masele prea jos.

Cred că aici s-a exercitat şi o acţiune politică foarte bine calculată. Când vedem „moarte intelectualilor” pe pancarte sau în ţipetele de la anumite reuniuni nu mai este o întâmplare şi nu e pentru faptul că Dumneavoastră aţi făcut o cultură prea elitistă, la care masele nu au avut acces. Nu credeţi?

Livius Ciocîrlie:
„Fără îndoială că aşa stau lucrurile. Şi nu cred că este o simplă butadă de a se spune că la noi se confruntă nişte profesionişti ai puterii cu nişte amatori ai politicii, care abia încearcă, din nevoie şi fără prea mult entuziasm să devină profesionişti nu numai ai puterii, ci ai vieţii civice, ai vieţii politice. Şi fără îndoială este adevărat că aceşti profesionişti ai puterii exploatează cu multă iscusinţă orice punct nevralgic, orice loc sensibil, unde se poate adânci o ruptură. Numai că trebuie să luăm lucrurile aşa cum sunt, ei există.”

Monica Lovinescu: Şi locul sensibil deci a existat.

Livius Ciocîrlie:
„În condiţiile existenţei acestei, cuvântul mârşăvie nu este prea tare, deci, în condiţiile existenţei acestei încercări de a profita de orice posibilitate, de a rupe pe oamenii de valoare de mulţime şi de a crea neîncredere în ei este o stare de fapt şi în condiţiile acestea trebuie ca oamenii de cultură să încerce să găsească căile de comunicare.

Iar în acest sens mă gândesc că o mai bună cunoaştere a concepţiei de cultură, existentă aici în Occident, despre care cum vă spuneam am mari rezerve din anumite puncte de vedere, la noi ar putea să aibă un anumit folos. Însă sunt lucruri, revin la prima frază cu care am început să răspund la această întrebare, sunt lucruri mai degrabă de perspectivă, iar urgente sunt altele. Şi Dumneavoastră deja aţi început să le evocaţi, referitor la criza nu numai gravă, dar de-a dreptul primejdioasă prin care trece cultura în acest moment la noi.”

Monica Lovinescu: Nu credeţi că toate aceste scumpiri exorbitante de preţ la hârtie, spaţiu tipografic etc, fac parte din acelaşi plan, aş spune? Eu cred că asistăm, sub alte forme, bineînţeles nu e vorba să comparăm exact cu ce s-a petrecut înainte, asistăm la un asalt împotriva culturii. Care nu e bineînţeles din pricina ministrului Culturii pe care-l avem şi care este un intelectual de primă mînă. Ci din alte pricini şi venind de la alte persoane. Nici nu e greu de văzut de la care.

Pentru că pe de o parte, cred că se încearcă un asalt împotriva Uniunii scriitorilor prin crearea cu toţi compromişii fostului regim a unor frăţii, care să le înlocuiască. Se caută la Cotroceni o clientelă, ca pe vremuri. Şi pe de altă parte, este o concepţie falsă asupra unei pieţi libere a culturii. Sunteţi aici de acum de destulă vreme pentru ca să vedeţi cum statul ajută, cât se poate, dar ştim care e bugetul culturii de pildă în bugetul general francez.

Statul ajută cultura indiferent de opiniile scriitorilor sau creatorilor. Nu ajută pentru o clientelă. Pe când la noi, am impresia, că ajutoarele se vor dirija spre cei care sunt din nou supuşi sau exprimă un punct de vedere plăcut puterii şi circulă printre scriitori o enormă nelinişte, care în principiu nu e justificată într-o cultură normală occidentală, care nu e o junglă. Dacă ar fi o junglă, în care ar domina romanul poliţist sau romanul pornografic, n-am mai avea literatura de calitate, editată de toate editurile, n-am fi avut noul roman, n-am avea cărţile de filozofie, n-am avea cărţi de teorie literară. Deci, jungla în principiu nu este inerentă unui sistem democratic. Însă suntem mereu ameninţaţi cu ea.

Livius Ciocîrlie:
„Desprind două lucruri din ceea ce spuneţi. Mai întâi asaltul împotriva culturii se alimentează din vechiul dispreţ al comuniştilor pentru cultură. Pentru ei cultura este ceva ce poate fi folosit sau nu. A folosi ceva este a-l dispreţui. Deci, chiar şi atunci când în aparenţă ei se află în relaţii amicale cu oamenii de cultură, este vorba de un dispreţ, penbtru că este o aservire a lor. În măsura însă în care nu pot să-i aservească, ei îşi manifestă dispreţul mult mai agresiv, încercând pur şi simplu să-i înnăbuşe, să nu-i lase să se manifeste şi asta este ce se întâmplă la noi.

Pe de o parte încercarea de a-i corupe pe unii, iar pe de alta, în măsura în care încercarea nu reuşeşte şi din fericire nu reuşeşte cu majoritatea oamenilor de cultură de la noi, în măsura aceasta a încerca cu mijloacele mai perfide decât în trecut, pentru că nu-şi pot permite pe faţă înnăbuşirea ei, încercarea totuşi de a o reduce cât se poate la tăcere.

Iar un al doilea aspect este referitor la această junglă. O mare greşeală, care s-ar putea face la noi şi voci se aud în acest sens, ar fi să se creadă că acum, odată ce intrăm în politica de piaţă, cultura trebuie lăsată de capul ei, adică trebuie lăsată de izbelişte, să se descurce singură. Or, lucrurile nu stau aşa. Pentru că aici, cum bine spuneaţi, există o autoreglare a culturii, întemeiată pe un sistem de multă vreme consolidat. Ceea ce face ca să nu existe riscul ca valorile să fie înnăbuşite, date la o parte de non-valori.

Bineînţeles că şi aici există o cultură de consum, care profită multora, dar niciodată aceasta nu ajunge să treacă drept adevărata cultură şi nicidecum să înlăture adevărata cultură. Deci există mecanisme de autoreglare. Or, la noi acestea încă nu există. Să sperăm că vor exista, dar până una-alta este nevoie ca în continuare să ai grijă de cultură, adică, cu un cuvânt mai exact, trebuie subvenţionată în continuare cultura.

Dacă ea este lăsată să trăiască din ce poate în momentul de faţă, din ce câştigă, atunci bineînţeles că producţiile vulgare vor putea să subziste, pentru că este un nefericit dar omenesc interes pentru ele, iar cele care se adresează la mai puţini în primă instanţă, dar multora printr-un sistem de translaţie a comunicării culturale, aceştea sunt ameninţaţi ca pur şi simplu să nu poată exista. Deci, când se vorbeşte de „descurcaţi-vă singuri”, este o rea intenţie acolo, sau o foarte gravă neînţelegere a lucrurilor.”

Monica Lovinescu: Cred că e mai curând o rea intenţie. Pentru că nu poate să nu se înţeleagă lucruri care sunt foarte simple. Înainte ca să avem fundaţii, sau întreprinderi, care să sponsorizeze, înainte să avem destule edituri de primă mînă privatizate, care să-şi asigure singure concurenţa sau fonduri pur şi simplu, un Gallimard, de pildă, are fondul Clasic, sau Romanele poliţiste, de foarte bună calitate, de altminteri, care asigură celelalte publicaţii. Fără ca această autoreglare să se facă, este evident că statul trebuie să asigure tranziţie.

Livius Ciocîrlie:
„Însă obstacolul este mare. Pentru că înafară de ceea ce ar ţine de asaltul conştient împotriva culturii, cel la care ne-am referit mai înainte, cred că există şi un inconştient al acestui asalt. Fiindcă nu cred că aceşti oameni pot să fie atât de cinici, încât să-şi dea seama de fapt de ceea ce urmăresc în adâncul lucrurilor, şi anume o putere, o asemenea putere nu poate dori să apară generaţii bine formate, cu un orizont larg şi cu o exigenţă nu numai de natură strict culturală, dar cu o exigenţă morală, socială înaltă, care pur şi simplu i-ar pune în primejdie.

Eu cred în acest înconştient al atacului împotriva culturii – a nu te trezi cu nişte generaţii, care vor cere cu multă hotărâre, pentru că nu vor suferi de ceea ce noi trebuie să recunoaştem că suferim şi anume de o conştiinţă puţin încărcată, de lipsa noastră de prezenţă, de acţiune împotriva dictaturii în trecut.”

Monica Lovinescu: Da, cred că Dumneavoastră numiţi inconştient, eu l-aş numi tot aşa de bine reflexe. De pildă, nu cred că există un plan diabolic pus bine la punct. Însă reflexele continuă la cei mai mulţi de la putere să fie de tip comunist.

Livius Ciocîrlie:
„Fără îndoială.”

Monica Lovinescu: Şi este evident că din fericire intelighenţia românească, în marea ei majoritate, se dovedeşte, dacă nu opoziţională direct, câte odată opoziţională direct, în orice caz critică. Or, în reflexul comunist critica nu este admisă, este inadmisibilă. Cred că e iritară, produce această reacţie, fără ca un plan diabolic să fi fost pus la punct. Însă reacţia este imediată.

Şi nu e numai pentru formarea viitoarelor generaţii, e şi pentru generaţiile actuale, pentru marea generaţie spirituală, ca să terminăm puţin cu, cum să spun eu, cu împărţirea literaturii române pe generaţii, în marea generaţie spirituală, care s-a ivit după decembrie ʼ89 şi în care scriitori, care erau lipsiţi de cultură politică, au devenit peste noapte comentatori politici şi câte o dată de primă mînă.

Livius Ciocîrlie:
„Păi tocmai aici este aspectul ascuţit al problemei, acest refuz al criticii, pe care-l observăm de mai bine de un an este datorat unei intenţii de a împiedica oamenii de cultură să se critice între ei, să-şi critice operele lor.”

Monica Lovinescu: Asta face chiar plăcere.

Livius Ciocîrlie:
„Este vorba că oamenii de cultură în momentul de faţă îşi dau seama că trebuie să-şi spună cuvântul în viaţa socială şi aici se observă un refuz al criticii. Este, nu ştiu cum să-i spun, un reflex, în orice caz el este atât de grav, încât uneori oamenii puterii mi se par de bună credinţă, convinşi că au dreptate să fie indignaţi când cineva îi critică. Ei vorbesc numai de aşa-numita constructivitate, adică de a sta cuminte şi eventual de a mai profita de câte un gest de mărinime al puterii.”

Monica Lovinescu: În încheiere, îmi mai rămâne să vă mai întreb, Liviu Ciocîrlie, ce ar trebui, ce ar putea, după Dumneavoastră, să facă în clipa de faţă opoziţia în România?

Livius Ciocîrlie:
„În primul rând, cred că este nevoie ca opiziţia, şi când vorbesc despre opoziţie mă gândesc îndeosebi la Alianţa civică, să se facă mai bine cunoscută. Mă gândesc să-şi facă mai bine cunoscuţi oamenii, oamenii de valoare pe care, din fericire, îi are. Totdeauna imi spun că aici poate ne înşelăm, pentru că noi, cei care-i cunoaştem, îi respectăm, îi admirăm mult şi mi se pare firesc ca ei să fie respectaţi şi admiraţi.

Însă lucrurile nu stau aşa, pentru că ei nu sunt destul de cunoscuţi. Iau cazul cuiva, care este filozof şi deci, care are un cerc relativ restrâns de cititori, e vorba de Mihail Şora, unul dintre intelectualii noştri de primă mărime şi de o integritate morală fără reproş, pe care noi îl credem foarte cunoscut, pentru că noi îl iubim mult, dar sunt convins că nu toată lumea, nu multă lume îl cunoaşte cât ar trebui. Şi este numai un exemplu. Sunt mulţi cei care se află în această situaţie.

Deci, cred că Alianţa civică trebuie să-şi facă cunoscuţi oamenii de valoare. Trebuie să se organizeze, în al doilea rând, adică să nu rămână, şi nu dau sfaturi, pentru că de fapt asta şi încearcă să facă Alianţa civică, mi-am dat seama în ultimul timp. Să nu rămână la stadiul exaltantelor manifestări cu anumite prilejuri, care adună uneori zeci şi poate chiar mai multe mii de oameni, ci să lucreze în adâncime, adică să se structureze. Să poată realiza ceea ce nu s-a realizat cu prilejul alegerilor, când dincolo de o frontieră, destul de apropiată de Bucureşti, de Timişoara şi de câteva centre, nu s-a putut trece. Bineînţeles că nu s-a putut trece din cauza că puterea a făcut tot ce s-a putut ca să nu se treacă, dar asta face în continuare şi ca atare nu se poate altfel lupta împotriva acestei obstacolări, decât printr-o bună organizare.”

Monica Lovinescu: Organizare care există în Timişoara, mai ales.

Livius Ciocîrlie:
„Da, recunosc că sunt mândru de timişoreni din punctul ăsta de vedere, pentru că ei cu tradiţia culturii lor, care n-a fost niciodată o cultură a individualităţilor, ci o cultură a spiritului colectiv, ei au ştiut întotdeauna mai bine să se structureze. Şi sunt dovezi în această privinţă.

Mă gândesc la reuşitele reuniuni cu personalităţi internaţionale, de talia unui Michnik, pe care le-au realizat şi pe care nu ştiu câte oraşe din ţară le-ar putea repeta. Prin urmare nu sunt vorbe acestea, la Timişoara se lucrează bine şi se lucrează cu abnegaţia unor oameni, care nu vor notorietate, ei chiar vor să se facă ceva. Sunt nişte entuziaşti lucizi, echilibraţi.”

Monica Lovinescu: Şi pe lungă durată.

Livius Ciocîrlie:
„Sper, de lungă durată. Cred însă, că cele două aspecte la care mă refer, adică o bună comunicare cu populaţia întregii ţări atât prin aducerea la cunoştinţă a valorilor, pe care le circumscrie Alianţa civică, cât şi prin aducerea în cunoştinţă a proiectelor sale şi pe de altă parte această structurare la care mă refer, cele două trebuie reunite, pentru că altfel există riscul să reapară fenomenul Proclamaţiei de la Timişoara, care a fost excelentă în spiritul ei. Cu cât trece vremea şi mai bine ne dăm seama că a avut dreptate punct cu punct, chiar şi cu acel punct atât de discutat a avut perfectă dreptate.”

Monica Lovinescu: Al optulea.

Livius Ciocîrlie:
„Şi totuşi, din punct de vedere tactic a fost, aş zice, un eşec, alegerile au dovedit-o. Pentru că tocmai nu s-au convins oamenii destul de bine. Lucrurile păreau de la sine adevărate, or chiar şi când un lucru este evident, adevărat, totuşi trebuie să te străduieşti să-i convingi pe toţi de adevărul lui. Şi asta cred că trebuie făcut.”

Monica Lovinescu: Ştiţi că în calea acestei convingeri şi acestui contact stă un baraj foarte greu de străpuns, care este televiziunea.

Livius Ciocîrlie:
„Îl cunoaştem prea bine, ne-a amărât zilele destul. Însă revin la o idee, pe care o spuneam la un moment dat – este o stare de fapt. Televiziunea există, este aşa cum este, nu putem s-o facem să nu mai fie aşa. Atunci tot ce putem face, tot ce se poate face este să i se opună un proces cât mai tenace şi cât mai inteligent de o altă comunicare, decât cea a televiziunii, bineînţeles, a unor idei, care să fie acelea a unui mare proiect de viitor.”

Monica Lovinescu: Vorbiţi de acest proiect şi nu credeţi că şi Alianţa civică ar fi datoare cu un proiect cât mai concret? Ştiu că are proiecte şi dintre cele mai interesante, dar care să vorbească omului de rând într-un mod şi mai concret şi mai precis?

Livius Ciocîrlie:
„Cred că este bine să aibă un asemenea proiect şi este bine pentru omul de rând, cum spuneţi, dar este bine şi pentru imaginea Alianţei civice în Occident. Pentru că reproşul care se aduce aici opoziţiei noastre este acela de a nu prezenta o alternativă, de a nu avea o contrapropunere de societate. Lucrul acesta nu este adevărat, dar nu este destul de bine perceput. Pentru că acest program la care vă referiţi nu este nici el destul de clar pe de o parte formulat şi pe de alta răspândit şi adus la cunoştinţa tuturor. Deci, trebuie într-adevăr ca un program bine definit să fie repede făcut şi repede comunicat.”

Monica Lovinescu: Putem lăsa impresia în momentul de faţă că am critica Alianţa civică. Cred că dimpotrivă, am arătat îndeajuns şi aţi salutat mai ales îndeajuns că ea rămâne deocamdată speranţa extraparlamentară, cea mai certă pe care ne-o putem încă oferi, nu-i aşa?

Livius Ciocîrlie:
„Vă mulţumesc că spuneţi aceste cuvinte, pentru că îmi dau posibilitatea să repet, nu sfaturi am dat Alianţei civice, ci am încercat să formulez ceea ce am înţeles mai ales în ultimele săptămâni, că ea chiar este în curs de a face.”

Monica Lovinescu: Vă mulţumesc Livius Ciocîrlie.

*

Nicolae Constantin Munteanu: Încheiem cu Mircea Iorgulescu despre cartea lui Ion Negoiţescu „În cunoştinţă de cauză”, recent apărută la editura Dacia din Cluj.

Mircea Iorgulescu: „Trăind în exil de la sfârşitul anilor ʼ70, Ion Negoiţescu devenise şi el o voce. Până la căderea dictaturii lui Ceauşescu, în decembrie 1989, textele lui Ion Negoiţescu au mai putut fi doar ascultate în România, nu şi citite. Ascultate la Europa Liberă, ascultate la BBC, fie că erau articole politice, cronici literare, sau fragmente din „Istoria literaturii române”, anunţată încă din 1968 şi la care criticul a continuat să lucreze şi după plecarea din ţară.

Ion Negoițescu

N-a mai putut fi citit Ion Negoiţescu, dar nici măcar citat după cărţile ce-i apăruseră în România înainte de exil n-a mai putut fi, chiar dacă adeseori importanţa interpretărilor şi analizelor lui literare îi făceau de neocolit numele. Cum să scrii, pentru a da un singur exemplu, cel mai izbitor de altfel, despre Eminescu fără a-l cita pe Ion Negoiţescu, autor al unei cărţi fundamentale despre poezia acestuia?

După decembrie 1989 numele lui Ion Negoiţescu a reintrat în circuitul publicistic din România, revistele literare şi de cultură tipărindu-i criticului numeroase studii şi eseuri, dar şi interviuri şi articole de atitudine, care i-au adus lui Ion Negoiţescu nu puţine insulte şi injurii, obişnuita modalitate neocomunistă şi naţionalistă de a se reacţiona la idei.

Acum de curând, editura Dacia din Cluj a publicat un volum, conţinând texte politice de Ion Negoiţescu, apărute iniţial în presa străină şi în cea de exil, ori difuzate la Europa Liberă şi la BBC. Cu o singură excepţie, dar semnificativă: cartea începe cu Manifestul cercului literar de la Sibiu, al cărui autor a fost Ion Negoiţescu.

Manifestul a fost publicat în ziarul Viaţa din 13 mai 1943, sub forma unei scrisori deschise către Eugen Lovinescu. Este un document cu triplă valoare: literară, morală şi politică, în care contemporanii au văzut expresia unei luminoase şi lucide tensiuni spirituale, de natură să asigure, în ciuda împrejurărilor dramatice prin care trecea ţara, continuitatea efortului creator românesc, în sensul pe care Maiorescu şi Lovinescu îl degajaseră de impurităţi.

Dar Manifestul era în acelaşi timp un avetisment şi un protest, nu doar mărturia unei angajări nobile, explicit formulate în final. „Pentru noi, se încheia Manifestul, literatura română nu înseamnă un fenomen închis, petrecut într-o ţărmuire autarhică, nu o contribuţie pitorească la etnografia europeană, ci o ramură tânără a spiritualităţii continentale, ramura străbătută de aceeaşi sevă şi încărcată de aceleaşi roade, chiar dacă pământul în care s-au împlântantat rădăcinile e altul”.

Mircea Iorgulescu

Avertismentul şi protestul priveau reînvierea în forme agresive a anacronicului semănătorism şi contaminarea opiniei publice cu primitivismul şi confuzia de valori proprii acestei ideologii literare retrograde, căreia îi era opuse de Manifest idealurile pur estetice, pavăza diamantină a frumosului. Dar criza semnalată în 1943 avea să fie urmată de tragica prăbuşire a istoriei româneşti în fărădetimpul totalitarismului comunist.

Trei decenii mai târziu cultura română avea să cunoască urgia unui semănătorism „şi mai tenebros”, cum spune Ion Negoiţescu într-un interviu publicat nu demult în revista Convorbiri Literare, referindu-se la oroarea denumită „cântarea României”. Însă Manifestul din 1943 este un reper necesar şi din altă perspectivă. Autorul său avea să se afle, din 1948 şi până în 1956, cum o spune în acelaşi interviu, în exil interior.

În 1956 Ion Negoiţescu reintră în publicistică, dar în 1958 va fi „demascat” în Scânteia ca reacţionar şi antimarxist, luându-i-se dreptul la semnătură. Ceva mai târziu va fi arestat şi condamnat pe motive politice absurde la cinci ani închisoare. Eliberat în 1964, iarăşi reintegrat în viaţa literară, Ion Negoiţescu se va afla în 1971 printre victimele directe ale tezelor din iulie, actul politic prin care partidul comunist consfinţea revenirea la stalinism, începută lent şi viclean cu câţiva ani mai devreme după un înşelător dezgheţ.

Atunci, în 1971, volumul său „Lampa lui Aladin”, abia tipărit a fost retras şi dat la topit, fiind trecut pe lista neagră de Ion Dodu Bălan, un impostor literar şi universitar, ce deţinea funcţia de vicepreşedinte al defunctului consiliu al culturii, organism cu dublă funcţie – ideologică şi administrativă.

În 1977 Ion Negoiţescu este unul din puţinii scriitori, care aderă la Mişcarea Goma. Va fi arestat, şantajat de Securitate cu un proces penal, penal, nicidecum politic, nevoit să abandoneze activitatea politică şi în cele din urmă împins să se exileze. Deşi în interviul din Convorbiri Literare, pe care l-am amintit, Ion Negoiţescu mărturiseşte că pentru el exilul a rămas un dureros şi frustrant provizorat, nu este totuşi mai puţin evident că a însemnat şi o eliberare.

O arată fără nici un echivoc textele din acest volum, atât de

dureros de exact numit „În cunoştinţă de cauză”. Şi o va arăta, fie-ne îngăduit să anticipăm, „Istoria literaturii române” integral rescrisă după plecarea din ţară, fragmentele, multe publicate până acum fiind străbătute de o vibraţie morală şi situată pe coordonatele unei reflecţii istorice, ambele de o tensiune şi o gravitate ce ne dau dreptul să afirmăm că în scrisul lui Ion Negoiţescu momentul 1977 a avut adânci urmări.

Momentul 1977, adică momentul iniţiativei lui Paul Goma nu poate fi nici resatrâns la efectele imediate şi nici la cele vizibile. În ciuda eşecului de suprafaţă, a provocat fisuri, a dus la clarificări lăuntrice, a determinat şi polarizat atitudini ce aveau să se cristalizeze în anii viitori. Evocându-şi propria experienţă, Ion Negoiţescu exclamă, într-un interviu din 1983: „Deci, Goma avea dreptate!”. Cu alte cuvinte, regimul nu putea fi înfruntat de scriitori, nici pe calea protestelor individuale, nici pe aceia a limitării la susţinerea libertăţii de expresie artistică. Solidarizarea, şi cum spune Ion Negoiţescu – „ieşirea în arena mai largă a problemelor sociale şi politice”. Acestea sunt şi coordonatele textelor politice din „În cunoştinţă de cauză”.

Şi acesta este unul din motivele pentru care Manifestul din 1943 constituie un reper necesar. De la o intervenţie la alta pe firul cronologic al producerii lor, Ion Negoiţescu este tot mai puţin un scriitor care ia ocazional atitudini politice şi tot mai mult un intelectual care gândeşte şi se exprimă politic. Distincţia – o credem necesară. „Poziţia profesionalistă”, cum numeşte Ion Negoiţescu rămânerea în interiorul literaturii, a fost depăşită, şi încă printr-o evoluţie rapidă şi de el însuşi, nu fără o asumare gravă a timpului, în care împărtăşise această iluzie.

„Ca sciitor, spune Ion Negoiţescu într-o convorbire cu Emil Hurezeanu despre literatură şi politicăm, difuzată la Europa Liberă în 1987, mentalitatea mea era conformă în general cu a celorlaţi scriitori români, colegii mei. Problemele societăţii româneşti, purtătoarea istoriei contemporane a României, îmi apăreau şi mie vagi şi secundare faţă cu problemele noastre profesionale”.

De aici şi până la reflecţii de ordin mai general despre slaba pregătire politică a intelectualilor români, despre aşteptarea ca soluţiile să vină din exterior, fie din afara societăţii, fie din afara ţării, despre un anumit dezinteres pentru lupta politică directă nu era decât un pas. Un pas, pe care Ion Negoiţescu l-a făcut fără ezitare. Textele lui politice nu sunt prin urmare de încadrat în categoria, şi ea importantă, a exprimării unei atitudini. Aparţin unei specii rare în cultura românească, anume literaturii politice. Şi chiar dacă Ion Negoiţescu le consideră doar un document, în ce ne priveşte le socotim eseuri politice, unele printre cele mai importante ale momentului pe care îl trăieşte acum România.

Către sfârşitul cărţii, fiind adunate intervenţiile prilejuite de momentul răsturnării dictaturii, găsim aici, de pildă, schiţată linia de conduită a intelectualităţii noastre aşa cum însângeratul decembrie 1989 a proiectat-o în cele mai lucide conştiinţe. „Nu cred, scrie Ion Negoiţescu, că mântuire poate fi dacă nu ştim răspunde la întrebarea: Cine poartă vina? Morţii cei mulţi, care s-au jertfit pentru libertatea poporului nostru ne obligă să răspundem la această întrebare esenţială, fără de care nu se poate rezolva nimic, nu se poate înfăptui nimic cu adevărat bun. Fiindcă sunt convins că mai ales pe noi, pe intelectuali, pe scriitori, pe artişti, pe unviersitari apasă o mare parte din vina tragediei riomâneşti. Dacă noi am fi fost mai aproape de nevoile poporului nostru, dacă am fi trecut peste preocupările noastre strict profesionale şi am fi încercat să ne spunem cuvântul în mod politic, nu s-ar fi ajuns la atâta sacrificiu, la atâta moarte, la atâta jertfă. Numai dându-ne perfect seama de aceasta, ne putem trezi pentru a face faţă necesităţilor acute ale prezentului. În primul rând necesitatea ca intelectualii români să se lanseze în politică, să se intereseze în mod activ de problemele politice, să contribuie astfel la instaurarea unei veritabile democraţii, fără de care naţia noastră nu are viitor.”

Este mesajul unui intelectual român către intelectualii români. Un mesaj „În cunoştinţă de cauză”. Dar cartea lui Ion Negoiţescu, începută cu scrisoarea deschisă către Eugen Lovinescu din 1943, nu se încheie aici. Se încheie, concluzia simbolică şi tulburătoate prin multele ei sensuri, cu un scurt text întitulat simplu: „Despre Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca”. „Una dintre cele mai vii tribune spirituale ale culturii române din vremea noastră”, astfel socoteşte îndreptăţit Ion Negoiţescu scrisul „celor doi exilaţi din Paris”, cum îi numeşte pe Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. „Scrisul lor, spune Negoiţescu, a aparţinut întotdeauna ţinuturilor din lăuntrul ale spiritului românesc şi adaugă: „Ei au întreţinut, fără să ostenească vreo dată, încrederea în capacitatea de creaţie intelectuală a neamului nostru”.

Ceea ce, adăugăm noi, este perfect valabil şi pentru Ion Negoiţescu însuşi.”
XS
SM
MD
LG