Spre sfârşitul primăverii anului 1991, PCUS în general şi PCM în particular îşi pierd din ce în ce mai mult influenţa în societate. Într-un document din arhiva fostului CC al PCM semnat de Ion Guţu, secretar al II-lea al CC al PCM şi membru al comisiei ideologice permanente din cadrul CC al PCUS, se sugerează câteva strategii de recuperare a controlului partidului asupra opiniei publice.
În primul rând, se propune îndreptarea tuturor resurselor disponibile, materiale şi financiare, spre activităţi cu caracter ideologic. Se propunea ca ¾ din bugetul partidului să fie cheltuite pentru acest scop. Mai exact, era vorba de ideea de a cumpăra spaţiu de emisie la radio şi televiziune prin intermediul cărora să fie informată societatea despre punctul de vedere oficial al partidului cu privire la un subiect sau altul. Nu se excludea şi posibilitatea creării unor posturi proprii, ale partidului.
O altă strategie propusă de Ion Guţu era compromiterea publică a aşa-numiţilor „eroi-democraţi” care, spunea el, duc ţara spre o restauraţie a societăţii burgheze. Tot ideologul principal de la CC al PCM, sugera publicarea platformelor politice ale altor partide şi sublinierea faptului că acestea ar fi legate de anumite interese ale unor state străine.
Se propune de asemenea crearea unui centru la nivel unional care să aibă în misiune elaborarea unor strategii de combatere a anticomunismului, antisovietismului ş.a. Pentru aceasta, partidul trebuia să coopteze în lucrul ideologic cele mai pregătite cadre de partid şi oameni de creaţie, oratori redutabili, jurnalişti bine pregătiţi şi abili organizatori ai acţiunilor de agitaţie şi propagandă.
Ca ideile să ajungă imediat la membrii de rând ai partidului, se preconiza organizarea a cel puţin două mese rotunde pe lună la care să se discute despre provocările curente la adresa partidului comunist. Iar ca aceştia să devină mai vigilenţi, Guţu propune o re-înregistrare a membrilor de partid în aşa fel încât să rămână cei mai convinşi, cei care erau ataşaţi realmente cauzei comunismului. Cu alte cuvinte, se recunoaşte că o parte a comuniştilor era constituită din oportunişti sau oameni care deja nu mai credeau în comunism. Era un semnal foarte serios pentru partid.
În ciuda acestor măsuri disperate, a unor fonduri exorbitante îndreptate spre mijloacele mas-media în aşa fel în care PCM să-şi menţină preeminenţa ideologică asupra populaţiei, lucrurile nu puteau fi schimbate. URSS mergea spre colaps, iar partidul încerca să reanimeze ceva ce deja era depăşit. Or, sistemul comunist nu putea fi reformat, în ciuda a ceea ce au crezut până în ceasul al 25-lea liderii PCUS, dar şi ai PCM, care se supuneau orbeşte Moscovei.