Ştirea asta la început m-a făcut să bolovănesc ochii. Vasăzică, într-un parc din sectorul Rîşcani al capitalei au fost distruse deunăzi vreo 40 de lăzi de gunoi. Un veritabil dezmăţ care ar merita analizat nu numai de poliţie, ci şi de medicii psihanalişti. De altfel, dat fiind faptul că lăzile distruse sînt avere publică, avem de-a face şi cu o sfidare grosolană a tututor contribuabililor corecţi. Fireşte, nu e vorba de un prejudiciu de milioane, o ladă de gunoi costă doar 750 de lei, dar cazul merită luat în discuţie. Iar întrebarea viceprimarului Vlad Coteţ – unde vrem să mergem cu o asemenea atitudine? – pare firească şi necesară.
Dacă stau însă să mă gândesc mai bine, nimic uimitor nu e în distrugerea lăzilor de gunoi. Păi, toţi anii tranziţiei au conţinut asemenea incidente. Am avut o sumedenie de bizarerii similare. Îmi amintesc, bunăoară, că într-un sat din apropierea Chişinăului, au fost hăcuiţi într-o noapte vreo 60 de arbori din grădina şcolii. Aparent, e greu să găseşti o explicaţie pentru distrugerea unor lăzi de gunoi sau pentru hăcuirea unor copaci dintr-o grădină. În mod normal, îţi vine să crezi că numai nişte indivizi debusolaţi-dezaxaţi pot face aşa ceva.
Dincolo de psihologia aparte a indivizilor, avem de-a face cu aceeaşi neglijare a averii publice. E o mentalitate specifică care a proliferat în epoca tranziţiei. E ideea că tot ce e dincolo de limitele propriului apartament poate fi ignorat, distrus, scuipat, murdărit, stricat. Parcul, cu lăzile lui de gunoi, e perceput ca un teritoriu străin şi inutil. Iar incursiunile într-un teritoriu străin trebuie să provoace pagube. Important şi vital e numai propriul tău ţarc, în care te retragi să te odihneşti şi să dormi.
În fond, recenta distrugere a lăzilor de gunoi nu se deosebeşte mult de comportamentul bezmetic al tinerilor aghezmuiţi, care după concertele nocturne din centrul capitalei, lasă în parcuri mormane de gunoaie. E cam acelaşi trend.
„Unde vrem să mergem cu o asemenea atitudine?” se întreabă pe bună dreptate viceprimarul. Eu aş face aici, totuşi, o precizare. Cu această atitudine noi deja am ajuns demult într-o dimensiune ciudat-miraculoasă, în care parcă nimic nu prinde contur şi nu are finalitate.
