Orice s-ar spune, Ioan Groşan este înainte de toate unul dintre marii prozatori români în viaţă şi doar în ultimul rând un… ex-colaborator al Securităţii, iar romanul lui Un om din Est, Tracus Arte, 2010 – cea mai aşteptată ficţiune inspirată de „epoca de aur” din ultimul deceniu. Mai exact, de apusul acesteia – acţiunea începându-se abrupt în toamna lui ’89: „Într-o bună dimineaţă, în binecuvântate zi de 5 octombrie 1989, Grigore Samsaru, profesor de biologie la Şcoala generală nr. 1 din orăşelul A…, se trezi brusc cu o irezistibilă dorinţă de a intra în partid”. În aceeaşi zi memorabilă, directoarea Oproiu cade, a doua oară la rând, în „fosa imundă a WC-ului (,,,) şcolii”, iar Nelu Cucerzan, zis şi Nelu Sanepidu, are revelaţia vieţii lui: „Şi deodată, cum sta aşa privind harta României semănând cu capul unui animal ciudat, un fel de porc-de-câine cu gât subţire, simţi un fior urcându-se dinspre şolduri pe şira spinării (…) Atât de clară, de intens clară fu lovitura, ideea sau revelaţia sau viziunea”, alias „şansa vieţii sale” (şi care, în practică, va însemna începerea unei aprigi vânători de fuste din varii colţuri ale patriei, spre a cunoaşte… spiritus loci!). Şi tot pe atunci, pădurarului Willy Schuster i se arată „cerbul-fantomă” („Ăla nu putea fi prins”), iar Iuliu Borna are certitudinea că aproape tot ce scrie – cu condiţia să fie „scrise bine” – se împlineşte, la scurt timp. Preţ de cca 300 de pagini, din aceste fire aparent răzleţe Ioan Groşan va ţese o ficţiune plină de haz şi tragism, cu scene de un pitoresc înduioşător (vânătoarea de cerb, la care ia parte Tovarăşul Ceauşescu), dar şi de mare poezie (din numeroasele însemnări erotice ale lui Nelu Sanepidu, povestea cu banchera „dintr-o altă lume, lumea premianţilor” are un final… de basm: „apăsând fin cu dermatograful pe pielea ei, am unit cele şapte aluniţe printr-o linie. Şi deodată, în toată splendoare ei (…) i-a apărut acolo sun umăr (…) imaginea exactă, indubitabilă, a constelaţiei Orion”).
Închid cartea, iar în minte-mi stăruie scena în care juna săsoaică Anelisse i se dă lui Nelu, cu puţin înainte de a pleca definitiv în RFG; or, la întrebarea (mută) a acestuia: „De ce? De ce ai făcut-o tocmai cu mine”, nu găseşte altceva de spus decât: „Trebuia să las şi eu ceva în ţara asta, nu?”
23 mai ’11
