Linkuri accesibilitate

Carte, cultură generală, plăcerile și utilitatea lecturii [In reluare]


Ion Vianu, Christian Teodorescu și Vasile Ernu

Ion Vianu, Christian Teodorescu și Vasile Ernu

Vasile Botnaru în dialog cu scriitorii Ion Vianu, Cristian Teodorescu și Vasile Ernu cu ocazia Zilelor Literaturii Române la Chișinău.


Astăzi vom găzdui la Europa Liberă Zilele literaturii române. Trei dintre participanţii trecuţi pe afiş au putut să dea curs invitaţiei noastre de a vorbi despre literatură pe înţelesul tuturor. Adică la limita vulgarei consumaţii. Această sintagmă am găsit-o în romanul anului 2010 din România, Amor intellectualis, de Ion Vianu, care participă astăzi la masa rotundă, împreună cu Cristian Teodorescu, autorul romanului Medgidia, orasul de apoi, cel care a luat premiul Uniunii scriitorilor din România pentru anul 2009. Cel de-al treilea invitat al emisiunii este autorul cărţilor de proză Născut în URSS şi Ultimii eretici ai Imperiului, Vasile Ernu. Care mai are calitatea de iniţiator şi animator ai taifasurilor, zise Zile ale literaturii române.

Europa Liberă: Domnule Vianu, cel mai recent roman al Dumneavoastră, de exemplu, face din biografia Dumneavoastră literatură. Experienţa oamenilor, în general, orice experienţă poate deveni literatură? Sau nişte oameni deosebiţi pot deveni obiectul literaturii? De aici pornind, ce-i literatura pentru un om care e prins acum cu preţuri, cu tarife, cu facturi?

Scriitorul și disidentul Ion Vianu

Ion Vianu: „Orice viaţă face obiectul literaturii. Viaţa cea mai banală este totuşi o viaţă extraordinară. Nu există nici un subiect, nici un domeniu al vieţii, şi aş zice nici un domeniu al imaginaţiei, care să nu poată face obiectul literaturii.

Literatura stă în scriitor, stă în capacitatea lui de a sculpta în realitate şi de a face din realitate ceva atrăgător, ceva prezentabil. Un poet francez, Jean Cocteau, a spus vorbind în numele poeziei – sunt o minciună, care spune adevărul. Asta cred că e definiţia literaturii. Literatura este transpunerea în cuvinte a şuvoiului vieţii.”

Europa Liberă: Dar la ce bun? Doar atâtea forme de înmagazinare a vieţii sunt: film, artă, teatru. La ce bun
Literatura înnobilează, ridică viaţa, o aduce la ceva mai înalt şi la o tensiune mai mare

mai e nevoie şi efortul ăsta al scriitorilor?

Ion Vianu:
„Omul are nevoie de imaginaţie. Omul are nevoie să constate prin propriul efort intelectual că viaţa este şi altceva decât banalitate. Că în viaţă se ascunde o anumită frumuseţe, că viaţa nu este numai chin şi platitudine, ci că ea are o anumită strălucire, chiar şi cea mai mizeră, chiar şi cea mai tristă viaţă. Literatura înnobilează, ridică viaţa, o aduce la ceva mai înalt şi la o tensiune mai mare.”

Europa Liberă: Sigur, că Dumneavoastră, scriitorii încercaţi, atunci când o puneţi între pagini, această viaţă s-o estetizaţi. Sau o lăsaţi aşa cum este în Medgidia, de exemplu, inestetică, sau antiumană? Încercaţi s-o mai machiaţi, s-o mai pudraţi?

Cristian Teodorescu

Cristian Teodorescu: „Nu-mi dau seama, dacă e să fiu cinstit. Povestesc anumite lucruri, inventez anumite lucruri despre o lume, care din nefericire a dispărut, cu intenţia simplă de a restitui câte ceva din lumea aceea şi de a le povesti cititorilor ceva despre acea lume, faţă de care mă simt îndatorat. E lumea bunicilor mei, e lumea clasei de mijloc din Medgidia, care a fost vânată începând din anii 50 cu străşnicie de regimul comunist. Astfel încât n-am simţit nevoia să înfrumuseţez ceva.

Chestia asta, de altfel, cu înfrumuseţatul literaturii mi se pare o chestiune de care te bănuiesc cititorii, închipuindu-şi că le înfloreşti. Din punctul meu de vedere, povestea asta cu înfloritul nu funcţionează. Pur şi simplu, am încercat să scriu cât mai simplu, cu cât mai mare economie de cuvinte. Din cauza asta în loc să fac un roman obişnuit, am făcut un roman din o sută şi ceva de povestiri. Astfel încât toate burţile pe care le conţine un roman, să zicem, construit după toate regulile romanului, lipsesc din această carte.

O mare parte din personaje sunt evident născute de la mine din cap, iar cele care au existat de asemenea suferă un anumit tratament fabulatoriu, ca să-l citez pe Mircea Nedelciuc, un prozator la care ţin din generaţia mea, care a încetat din viaţă. Şi de altfel, trebuie să vă spun că povestea asta cu cât adevăr, câtă întâmplare de viaţă există într-o carte de proză, în cazul de faţă, pe mine unul mă lasă rece. Mă interesează ca o carte să fie bună, să mă intereseze şi să spună, să exprime ceva. Dacă lucrurile astea funcţionează - e bine. Dacă nu funcţionează, oricât de adevărată ar fi ea şi oricât de lipită de realitate ar fi o carte, după părere mea nu-şi atinge scopul, dacă nu izbuteşte să spună o poveste coerentă, dacă nu izbuteşte să-şi fie suficientă în paginile pe care le are.”

Europa Liberă: Domnule Vianu, şi Dumneavoastră vorbiţi din perspectiva cultului pentru trecut - Amor veteris mundi. Şi Vasile Ernu, de exemplu, are un trecut, pe care îl venerează într-un fel. Ziua de astăzi, care, raportată la trecut, nu este deloc frumoasă, estetică, interesantă, are şanse să fie venerată de cineva? Tinerii, care au 18 ani, ajungând la vârsta Dumneavoastră, s-ar putea să aibă aceeaşi atitudine pioasă faţă de tranziţia asta, care astăzi ne deranjează?

Ion Vianu

Ion Vianu: „Da eu cred că este firea omului să-şi venereze părinţii, să idealizeze momentele copilăriei. Şi dovada cea mai bună este că cele mai frumoase memorii sunt memoriile, care vorbesc despre tinereţe şi despre copilărie. Chiar condiţiile mizerabile ale unei copilării pot fi traverstite în ceva admirabil, în ceva minunat.”

Europa Liberă: Dovadă stă Creangă, de exemplu, cu caprele rîioase.

Ion Vianu:
„Da, Creangă încă putem spune că a dus o existenţă frumoasă, la ţară, chiar dacă erau caprele râioase. Dar sunt scriitori, de pildă Jean Genet, marele romancer francez, şi-a petrecut copilăria în orfelinate şi în case de corecţie, şi totuşi preamăreşte acele momente.”

Europa Liberă: Dar cât de valabilă poate fi ceea ce invocaţi din prima copilărie, cum spuneţi Dumneavoastră? Cât de exact este acest instrument? Sau nu contează?

Ion Vianu:
„Ba da, cred că contează, că sunt oameni care au avut noroc, cum am fost eu. Am crescut într-un mediu privilegiat. Însă chiar dacă n-ar fi fost aşa, totuşi dacă circumstanţele nu au fost prea vitrege şi dacă omul a avut o anumită rezistenţă interioară, ceea ce se cheamă rezidienţa, el ajunge să-şi valorifice copilăria.”

Europa Liberă: Vasile Ernu, dumneata ai fost acuzat, în special după Născut în USSR, că idolatrizezi un trecut, care a mutilat.


Vasile Ernu: „Memoria nu este legată de un regim politic. Tot ce ne amintim este legat de timp. Memoria e un spaţiu al timpului. Suntem nostalgici după acele vremuri, nu după regimuri, nu după anumite sisteme politice, ş.a.m.d., ci după anumit timp de a fi, de a trăi, de viaţă, copilărie, adolescenţă, ş.a.m.d.

Pe mine m-a interesat să încerc să prind aceste mici crâmpeie, un fel de enciclopedie a spaţiului cotidian. Mă interesa care sunt elementele cheie, pe care mi le amintesc când mă trezesc dimineaţa, sau când stau la o cafea şi meditez la anii ʼ70-80. Bine, nici n-am avut de suferit în mod direct. Totuşi părinţii au avut suficientă grijă, chiar şi în cele mai dure sisteme există un anumit tip de protecţie faţă de copilărie, adolescenţi. Şi există şi un anumit tip de memorie, în care îţi aminteşti un anumit tip de viaţă, un anumit tip de elemente - prima dragoste, primii prieteni, prima clasă ş.a.m.d. Pentru mine lucrurile astea contau enorm de mult.

Şi am încercat cumva să scap de această obsesie de a condamna trecutul, de a merge numai pe elementele negative, fiindcă tendinţa dominantă în România asta este. Astăzi, de exemplu, mă interesează mai mult nu să iubesc sau să urăsc trecutul, ci cât mai mult să-l înţeleg. Mie mi se pare că înţelegerea este elementul central al raportării faţă de trecut.”

Cristian Teodorescu

Cristian Teodorescu: „După părerea mea, literatura nu cred că ajută la nimic. Numai că are o şansă anume faptul că nu face rău. Literatura e un fel de a ne spune unii altora, de a ne povesti vieţile, de a ne povesti ficţiunile, de a ne povesti obsesiile, de a le pune la mijloc - eu, autorul, către Dumneavoastră, cititiorul. Şi singura chestie cu ajutorul căruia cred că cititorul obţine ceva de pe urma scrisului meu, dar nu numai de pe urma scrisului meu, de pe urma scrisului meu e că ajutat, sau provocat de ceea ce scriu, sau ceea ce scrie domnul Vianu sau Vasile, e că se confruntă în cele din urmă cu sine însuşi.

Fiindcă dacă vă uitaţi, eu o spun asta în calitate de cititor, ceea ce cauţi în cele din urmă într-o carte este să te regăseşti pe tine însuţi. Să găseşti, cum să zic, răspunsuri la lucruri care te frământă. Uneori nu găseşt răspunsurile alea, dar găseşti alte răspunsuri. Găseşti tot felul de situaţii, care te pot contraria şi care te pot face să te întrebi câte ceva despre propria ta viaţă. Din acest punct de vedere putem recunoaşte, eu cel puţin aş recunoaşte că există un oarece folos al literaturii, în afară de faptul că e o petrecere plăcută a timpului.

Aceată zăbovire asupra literaturii, asupra cuvântului scris mi se pare unul dintre puţinele, tot mai puţinele lucruri cu ajutorul cărora oamenii îşi pot păstra intimitatea intactă. Pot răspunde la lumea asta tot mai agitată, tot mai nebună, care ne presează din toate direcţiile, neaşteptate de foarte multe ori. E mijlocul prin care ne păstrăm putinţa de a visa.

Şi fiindcă tot suntem lângă domnul Vianu, care are cunoştinţe de psihiatrie, e mijlocul cu ajutorul căruia eu, scriitorul, scap de obsesiile şi de frustrările mele, iar citititorul, dacă se aşează pe un pat convenabil şi citeşte, poate găsi o cale de a scăpa de propriile sale frustrări. În rest, literatura este o chestie nefolositoare, dar extraordinar de utilă.”

Europa Liberă: Daţi-mi voie să vă gâdil orgoliul, sau dimpotrivă. Câtă literatură, sau câţi scriitori pe kilometru pătrat trebuie să aibă o naţiune, ca să se considere civilizată, în pas cu lumea?

Ion Vianu:
„O, nu foarte mulţi, nu neapărat foarte mulţi. Dar eu cred că totuşi literatura trebuie să exercite o influenţă în viaţa unei societăţi. Tocmai pentru că aţi spus că lumea se interesează şi de motociclism, şi de sport, şi de loterie, trebuie să existe şi literartură. Fiindcă literatura este bună pentru cap, totuşi, pur şi simplu.”

Europa Liberă: Asta o spuneţi ca un doctor.

Ion Vianu:
„Da, ca un doctor. Nimic nu este mai activ ca delectare decât lectura. Şi lucrurl ăsta nu trebuie uitat şi trebuie făcut ceva pentru a încuraja pe oameni să citească. Chiar de vor citi pe medii electronice, cum se va întâmpla fără îndoială, ei trebuie să continue să citească.”

Europa Liberă: Domnule Teodorescu, Dumneavoastră cum răspundeţi la întrebarea referitoare la exponenţii unei naţiuni, câţi scriitori credeţi că trebuie să aibă o naţiune?

Cristian Teodorescu:
„Exact atâţia, câţi au talent. Gândiţi-vă, neplăcerile cititorului e să se întâlnească cu cărţi proaste. Un scriitor, care te face să pierzi vremea din cauza faptului că nu-l ajută organul, ca să zic aşa, e o pacoste pentru literatură. Fiindcă scade încrederea în ceea ce poate să fie literatura pentru cititor. Din acest punct de vedere, cred că editorii au o misiune mult mai delicată şi mult mai importantă decât ne închipuim noi. Pentru că unul dintre rosturile lor e tocmai ăsta – să împiedice cărţile proaste să iasă pe piaţă. Să împiedice cărţile proaste să-i facă pe cititori să-şi piardă încrederea în literatură. Sau mă refer mai ales la cei, care încep să citească, să-şi închipuie că literatura e o chestiue neapărat plicticoasă, sau că literatura e o chestie din asta făcută pompos şi fără nici o legătură cu ceea ce ştiu ei că e viaţa.

Din perspectiva asta, cred că unul dintre mijloacele graţie cărora tinerii cititori s-ar putea apropia în mai mare măsură de cuvântul scris pe hârtie, sau mă rog, probabil că în scurtă vreme se va întâmpla ceea ce spune domnul Vianu că vom trece mai toţi la mediul electronic, e tocmai faptul ăsta elementar, dar care de foarte multe ori uităm – anume acela de a povesti, acela de a spune o experienţă, aşa cum te pricepi de bine.

În clipa în care cititorul simte că îi povesteşti, simte că i te adresezi, spunându-i onest o întâmplare, o poveste, cu care se poate identifica, sau care îi poate stârni curiozitatea, aşa cum se întâmplă în O mie şi una de nopţi. Câtă vreme literatura va face acest lucru, probabil că literatura va continua să stârnească curiozitate. Şi probabil că literatura va continua să-i ajute pe oameni să nu se tâmpească.”

Vasile Botnaru, realizatorul emisiunii

Europa Liberă: Mai devreme aţi provocat cititorul din mine, când aţi spus că trebuie să am eu, cititorul, discernământ. Atunci ajutaţi-mă, spuneţi-mi cum să deosebesc eu literatura bună de literatura proastă?

Cristian Teodorescu:
„Până La urmă cărţile supravieţuiesc nu numai graţie criticilor, care le repun în discuţie de la o generaţie la alta. Dar ele supravieţuiesc din cauza faptului că există cititori, care şi le transmit de la o generaţie la alta. Adică, părinţii le transmit copiilor, ş.a.m.d. Vreau să vă spun o povestioară, care s-a întâmplat la mine în familie, când aveau copii mei vreo 13-14 ani, între ei e o diferenţă de trei ani. Mai că nu umblam pe mîini prin casă ca să-i rog să citească. Şi la un moment dat au început să citească ei singuri-singurei şi vin să mă mai întrebe: cu asta să pierd timpul? Pot s-o citesc, ce zici? Dacă mi se pare că e o carte de citit, îi spun da, le spun da. Dacă mi se pare că e o carte din asta amânabilă, că am şi din astea acasă, îi spun s-o mai lase niţel.”

Europa Liberă: Deci, soluţia este să avem un mentor?

Cristian Teodorescu:
„Şi da, şi nu. Până la urmă să ştiţi că dacă există cărţi în casă, biblioteca însăşi poate deveni un fel de mentor al nostru. Şi eu cred acum, gândiţi-vă la un lucru, că sunt cărţi, care la un moment dat, la data apariţiei lor nu s-au bucurat de succes. Şi au fost considerate proaste de autorităţile literaturii vremii. Şi graţie faptului că a existat cititorul, care a ignorat recomandările cititorilor de specialitate, care sunt criticii, cărţi de felul ăsta şi-au găsit în cele din urmă destinul meritat. Aşa că eu cred în continuare că relaţia asta de la om la om, ca să zic aşa, în materie de literatură, e cea mai importantă.

Instituţionalizarea excesivă nu ajută prea tare literaturii. Pentru că în momentul în care se instituie canonul, canonul după cum bine ştiţi are şi greşeli, are şi, cum să zic eu, omisiuni. Astfel încât până la urmă ceea ce trebuie să decidă în destinul de lungă durată al unei cărţi sunt raporturile cărţii cu cititorii.”

Europa Liberă: Dar totuşi dacă scrie pe cartea lui Cristian Teodorescu că e este cartea anului 2010, sau
Amor Intellectualis

pe cartea lui domnul Vianu – Amor intellectualis că este cartea 2010, sigur că eu o cumpăr în primul rând de pe raft. Nu? Deci, e un canon care mă ajută. Domnule Vianu, recomandarea Dumneavoastră pentru mine, cititorul, cum să mă culturalizez? Cum să-mi cultiv eu gustul pentru literatura bună şi s-o deosebesc de cea proastă?

Ion Vianu:
„Nu cred că există un criteriu. Eu ceea ce aş putea sfătui pe cititorul naiv, să zicem, este: citeşte cărţile care te ţin. Lasă de o parte cărţile care te plictisesc. Şi citeşte pe acelea, pe care nu le mai poţi lăsa din mînă. Atâta tot. În rest sunt mode, sunt epidemii, sunt transmiteri de la unul la altul, de la prieteni, sunt influenţe culturale, care nu pot fi ignorate. Dar ceea ce este decisiv în ultimă instanţă, este ca o carte să-ţi placă, pur şi simplu.”

Europa Liberă: Vasile, tu ai o listă formatoare?

Vasile Ernu:
„Am o experienţă, care pentru mine este

fundamentală şi aş recomanda-o oricărui copil, indiferent că s-a născut la ţară, într-un sat din Moldova. Am trăit când eram mic într-un sat. Aveam acces la o bibliotecă şcolară. Acum ştiu că acolo erau şi foarte multe cărţi proaste, fiindcă era perioada comunistă. Însă eu am fost foarte pasionat de lecură începând de mic. Citind cărţi, am citit şi cărţi proaste, evident. Însă ele m-au îndrumat una de la alta spre alte lecturi mai bune, mai bune. Pe la 10 ani...”

Europa Liberă: Nu ţi-au produs indigestii?

Vasile Ernu:
„Atunci nu-mi dădeam seama cine îmi produce şi cine nu. Însă pe la 10 ani, după ce am citit destul de mult, fiindcă citeam foarte mult în perioada aia, eu am început să-mi fac preferinţe, să mi-i notez – aceia imi plac... Şi mi-am dat seama după 10 ani, când m-am confruntat deja cu oameni culţi, care i-am întâlnit în oraşe, după ce m-am mutat. Lista pe care o făcusem m-a dus exact unde trebuia să ajung. Am ajuns la marii scriitori, la marea literatură. Din punctul meu de vedere e suficient să intri într-o bibliotecă, care te va aduce să citeşti cărţi, care te va aduce spre marea literatură. Este indiscutabil lucrul ăsta. Ăsta e un drum din punctul meu de vedere verificabil.”

Cristian Teodorescu: „Vreau să vă spun un lucru, a propos de talentul scriitoricesc. Eu cred că şi cititorii trebuie să aibă talent. Şi cred, cu cât gradul de talent pe care îl are cititorul e mai mare, cu atât parcursul lui prin bibliotecă e mai simplu. Un cititor, care are nas, să zic aşa, şi care crede în nasul său, funcţionează la fel de bine ca un critic literar pe măsură, însă, evident ce evoluează.

Că n-o să-i ceri unui copil de 7-8 ani să fie orientat în literatură. Numai că slavă Domnului în literatura pentru copii e foarte greu să dai greş, fiindcă sunt marele cărţi, alea care se transmit din generaţie în genraţie. Adică primii paşi în literatură ai cititorului de câţiva ani sunt paşi siguri. Sunt paşi, care îl ajută pe copil să simtă valoarea şi să se îndrepte ulterior către cărţi de valoare. Asta e iarăşi foarte important. Şi gândiţi-vă că acest prim parcurs prin cărţi şi printre cărţi e asigurat de cei din familie – de bunici, de mamă, de tată. Încât din cauza asta eu cred şi tot spun că trebuie să ne bizuim pe bunul simţ şi pe talentul cititorului.”

Europa Liberă: Dar un pic de educaţie, domnule Teodorescu?

Cristian Teodorescu:
„Ca să ştie să citească şi tot trebuie să treacă prin şcoală. Ce Dumnezeu?”

Europa Liberă: Totuşi, cât de priceput trebuie să fie la ale scrisului un consumator de literatură? Trebuie să cunoască, eu ştiu, şmecheriile Dumneavoastră scriitoriceşti, cum se construieşte un roman? Sau el trebuie să fie tabula rasa?

Cristian Teodorescu

Cristian Teodorescu: „Din punctul meu de vedere să ştiţi că nu e foarte important.”

Europa Liberă: Pentru că la şcoală totuşi se predă literatura, analize.

Cristian Teodorescu:
„Da, e adevărat. După părerea mea, la cum se predă în şcoală literatura, în foarte multe şcoli, iertaţi-mă, nu vreau să spun acum că în toate şcolile literatura e o chestie plictisitoare. Dar la felul cum se predă literatura prin şcoli şi vorbesc de multe şcoli din România, literatura e o chestie plictisitoare, literatura e o chestie în care profesorul te sfătuieşte să înveţi papagaliceşte tot soiul de prostii spuse de ăştia, care fac manuale auxiliare de literatură. Şi Dumnezeu să mă ierte acuma, nu George Călinescu a făcut analize şi sinteze din astea pentru elevii de liceu , ci toţi pseudorefuzaţii istoriei literare, care şi-au găsit refugiu scriind pentru copii şi zăpăcindu-le capul.”

Europa Liberă: Domnule Vianu, Dumneavoastră cum credeţi, trebuie să aibă consumatorul pregătire minimă, sau e suficient atât cât are cultură generală, ca să guste cartea Dumneavoastră, bunăoară?

Ion Vianu:
„Cultura generală nu este minimum, este deja rezultatul.”

Europa Liberă: Este maximum.

Ion Vianu:
„Este deja rezultatul unei lungi evoluţii. Este , cum spunea cineva ceea ce ţi-a rămas, după ce ai uitat totul. Adică un strat destul de gros. Da, cred că în cartea mea am încercat să vorbesc simplu despre lucruri complicate. Nu ştiu cât am reuşit, dar am găsit câţiva cititori şi asta pentru moment îmi face plăcere. Vezi, viitorul cărţii este absolut imprevizibil.”

Europa Liberă: Trebuie să recunosc că mi-aş dori să mă alăturaţi acelor câţiva cititiori. Din ce am apucat să citesc până la această oră m-aţi atins suficient de mult. Vasile, dumneata ţi-ai dori un consumator de cărţi mai pregătit? Să ştie şi el arta semioticii, etc., naratologiei?

Vasile Ernu

Vasile Ernu: „Nu, eu sunt mai narodnicist de felul meu, mă interesează accesul către un public larg. Şi în general, mă interesează oamenii care ştiu să citească, le place să citească, le place din când în când să reflecteze. Când citeşti o carte dintr-o dată începi să devii puţin mai deştept, începi să scapi de miciile frământări ale vieţii, care deodată te scot din acest neant.”

Ion Vianu: „Da, dar eu vreau să adaug că publicul larg este deseori şi un public foarte profund şi foarte interesant.”

Cristian Teodorescu: „Corect. Ceea ce numim noi public larg e publicul necunoscut, de fapt. Fiindcă el e alcătuit dintr-o mulţime de publicuri, pe straturi de lectură. Sunt unii care într-adevăr îţi pot da lecţii de cum se construieşte un roman, oameni care ştiu cum se construieşte un roman din cauză că au o temeinică lectură şi cultură a romanului. La fel cum sunt oameni, care fără să aibă habar, sau fără să-şi pună, cum să zic eu, mintea la încercare pentru a vedea cusăturile unei cărţi, sunt în stare, au flerul ăsta cu ajutorul căruia deosebesc o carte bună de o carte proastă. Şi ştiu să se orienteze în bibliotecă şi prin noianul de cărţi, pe care îl au la dispoziţie atunci când intră într-o librărie.”

Europa Liberă: Dacă mi se îngăduieşte să vă mai spun ceva din partea cititorilor. Volens-nolens, Dumneavoastră vă deschideţi în felul în care pot să-mi permit eu să cred că am fost la o bere, la o vânătoare, la un pescuit cu Dumneavoastră şi v-aţi scos sufletul la vedere. V-ar plăcea să fiţi trataţi în felul ăsta, domnule Vianu? Sunteţi conştient de faptul că eu intru până la nervii Dumneavoastră? Sau sunteţi suficient de protejat?

Ion Vianu:
„Nu, asta e un beneficiu secundar al literaturii, că poţi întâlni cititori prietenoşi, de care să te apropii. În care să descoperi tu, scriitorul, anumite lucruri pe care poate nu le-ai gândit când le-ai scris. Despre tine.”

Europa Liberă: Domnule Teodorescu, Dumneavoastră v-ar plăcea, de exemplu, eu să cred că atât de mult vă cunosc, încât aş fi fost la o bere cu Dumneavoastră?

Cristian Teodorescu

Cristian Teodorescu: „Chiar şi la un pescuit. Vreau să vă spun un lucru – de vreo 10-15 ani încoace am hotărât să nu mai scriu, decât cărţile pe care mi-ar plăcea să le citesc. Din cauza asta am băgat în seamă că lucrurile s-au simplificat mult pentru lumea mea lăuntrică scriitoricească. Iar faptul că cititorul se simte apropiat de mine atunci când citeşte ceea ce scriu, mi se pare excelent. În definitiv eu ce urmăresc? Ca ceea ce spun eu să fie crezut şi ceea ce spun eu să fie o poveste, care să adune lumea în jurul meu.

În cele din urmă mare diferenţă între povestitorii oralităţii îndepărtate în jurul cărora se aduna lumea şi el începea să spună una-alta... Cântă zeiţă, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul ş.a.m.d. şi ceea ce scriem noi astăzi, mare diferenţe între cele două tehnici de apropiere de oameni nu e. Iar în clipa în care omul se apropie de tine, fireşte că e curios să vadă şi cum arată, cum este cel care le povesteşte. Curiozitatea asta devine iritantă atunci, când omul vrea să scormonească prin pat, atunci când omul vrea să scormonească în chestii din astea ale intimităţii, care după părerea mea devoalată fiind, nu ajută cu nimic la citirea unei cărţi. Adică dacă cineva ştie despre mine că fumez nu ştiu câte pachete de ţigări pe zi, nu ştiu dacă îneţelege mai bine ce scriu eu.”

Europa Liberă: Domnule Vasile, dumneata cum te simţi despuiat în faţa cititorilor?

Vasile Ernu:
„Eu trăiesc din relaţii, eu recunosc chestia asta. Şi atunci povestesc cu foarte multă lume. Reacţiile sunt foarte, foarte diferite, asta înseamnă că fiecare se apropie în cu totul altfel, sau fiecare are o experienţă diferită în modul în care se apropie. Recunosc că genul meu de scriitură, nu construiesc poveşti. Eroii mei principali sunt ideile lor. Pe mine mă interesează foarte mult să găsesc anumite grile de interpretare, care te lasă cu un anumit semn de întrebare. Mie imi plac enorm de mult întrebările.”

Europa Liberă: Deci, cu atât mai mult e valabilă întrebarea: este adecvată percepţia mea, a cititorului?

Vasile Ernu:
„Eu cred că fiecare decide în felul lui. E foarte greu să spun că reacţia pe care o trezesc, sau simpatia sau antipatia pe care o trezesc este cea corectă. Nu-mi dau seama.”

Europa Liberă: Mai cu seamă antipatia, da.

Vasile Ernu la Zilele literaturii române, Chisinau, 19 mai 2011

Vasile Ernu: „Nu ştiu. Dar pe mine mă interesează să creez un anumit tip de reflecţie, un anumit tip de reacţie. Dacă cititorul meu reacţionează într-un fel, înseamnă că ceva s-a întâmplat acolo. Şi asta pentru mine contează enorm de mult.”

Cristian Teodorescu: „Încă o chestie, a propos, de ceea ce-şi închipuie lumea că e scriitorul, sau mai bine zis că e autorul, atunci când citeşte o carte. De foarte multe ori autorul însuşi se poate înşela asupra propriei sale personalităţi. Îşi poate face o imagine falsă despre sine însuşi, atunci când vorbeşte chiar foarte onest şi foarte memorialistic despre propria sa persoană. Fiindcă sunt mecanisme din astea, cu ajutorul cărora încercăm să ne suportăm pe noi înşine. Atunci când cineva îşi închipuie că a ajuns în intimitatea autorului, e posibil să se înşele din cauza faptului că e posibil şi se întâmplă destul de des ca autorul însuşi să se înşele asupra identităţii şi intimităţii sale.”

Europa Liberă: Atunci sunteţi clientul domnului Vianu de psihiatrie.

Vasile Ernu:
„Ceea ce pot spune eu este că eu sunt propriul meu client. Pentru că, când încep să scriu o carte, sau chiar un text mai scurt, am impresia că nu ştiu exact ce vreau să exprim, că nu ştiu exact anumite lucruri pe care le-am trăit şi le descopăr pe măsură ce scriu. Şi nu sunt mulţumit şi nu ajung la sfârşit decât în momentul în care m-am apropiat la maximum de o realitate, care îmi rămăsese mie însumi ascunsă. Deci, aş putea foarte mult să asemăn procesul de scriere cu o psihanaliză.”

Europa Liberă: Dar dacă tot aţi avut foarte multă încredere în cititorii avizaţi, daţi-mi voie în numele lor să spun că noi, cititorii am fi în stare, de exemplu, să deducem o personalitate, un stil anume al unui scriitor, al unui mesaj anume. Aşa cum ştim, de exemplu, să-deosebim pe Picasso de Dali, tot aşa cred că ne-am descurca atunci când m-ar întreba foarte scrut, ce am văzut eu în Megidia, sau în Amor intellectualis. Aş putea să spun unde este stâlpul personalităţii autorului, fără ca să-l confund cu anumite personaje care au nişte enunţuri. În sensul ăsta, vă rog să aveţi într-adevăr încredere în noi, cititorii. Şi mai ales în faptul că cărţile bune o să le transmitem copiilor noştri. Vă mulţumesc.

*

Vasile Botnaru: Doamnelor şi domnilor, am ajuns la finalul emisiunii de astăzi, la care au participat scriitorii Ion Vianu, Cristian Teodorescu şi Vasile Ernu.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG