Linkuri accesibilitate

Rolul enclavelor pontice în „bătălia” pentru Marea Neagră


Ziua Flotei Ruse serbată la baza de la Sevastopol

Ziua Flotei Ruse serbată la baza de la Sevastopol

Prin păstrarea dominației asupra Transnistriei, Moscova poate penaliza oricînd Republica Moldova pentru încercarea de a ieși de sub sfera de infleunță politică și economică a Rusiei.



Mizele marilor actori la Marea Neagră sunt legate în istoria recentă a regiunii atât de accesul la resursele energetice, cât și de modificarea sferelor de influență. Ambele mize se interesectează pe teren cu enclavele formate în perioada sovietică, și care au devenit în ultimele decenii focare de instabilitate: Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud, Nagorno-Karabach și chiar Crimeea.

Persistența conflictelor înghețate din arealul pontic după mai multe decenii de tratative poate fi explicată pornind de la câteva ipoteze:

(i) Conflictele înghețate din jurul regiunii Mării Negre sunt folosite ca pârghii de putere pentru menținerea influenței Federației Ruse asupra bazinului pontic într-o ecuație geopolitică mai extinsă, care include intenția Moscovei de a-și recupera spațiul strategic prin metode politice, economice, diplomatice, dar și de forță.

(ii) Enclavele, deși sunt mai degrabă realități geografice decât istorice, au deja un trecut care le-a consolidat în perioada regimului comunist și tind să se manifeste ca state cu viață proprie.

(iii) Starea de conflict cvasi-permanent a dezvoltat în jurul republicilor separatiste o economie netaxată, care încurajază menținerea status-quo-ului.

(iv) Actorii euro-atlantici, care încearcă să stabilizeze și să democratizeze spațiul pontic fragmentat de conflictele interetnice mocnite și de rivalitățile istorice pentru a transforma această mare periferică într-una centrală, prin atașarea ei la spațiul politic mediteranean, nu au încă suficiente instrumente pentru a interveni.

(v) Marile state riverane, Turcia și Ucraina încearcă să profite de situație pentru a-și consolida pozițiile

*

(i) Manipularea conflictelor înghețate în folosul Moscovei a fost verificată de războiul ruso-georgian din 2008, dar pentru o demonstrație mai largă este nevoie atât de o analiză diacronică, care să pună în perspectivă istorică evoluția enclavelor din proximitatea Mării Negre, cât și de o analiză a mizelor strategice pe care le au marii actori din așa numita Zonă Lărgită a Mării Negre, care cuprinde țările riverane, dar și Republica Moldova plus statele sud caucaziene (1).

Rusia menține trupe și baze militare în Transnistria, Abhazia
Podul peste Nistru
și Osetia de Sud, oferă pașapoarte rusești locuitorilor acestor enclave și a încurajat folosirea rublei ca monedă. Abhazia și Osetia de Sud, cele două regiuni separatiste de pe teritoriul Georgiei, au provocat conflicte armate, în vreme ce o a treia, Republica Adjaria, a pus la rîndul ei probleme de securitate și a fost până în 2004 un fel de protectorat turcesc.

Moscova finanțează Abhazia și Osetia de Sud pentru a crea instabilitate în Georgia, blocându-i în acest fel aspirațiile occidentale și implicarea în proiecte energetice majore. În același timp, Kremlinul preferă să prelungească situația din Nagorno-Karabah, nu doar fiindcă armenii au cumpărat până acum arme rusești în valoare de peste un miliard de dolari, ci și pentru că un contingent substanțial de militari ruși se află încă în Armenia (2).

Prezervarea enclavei transnistrene oferă Kremlinului posibilitatea de a controla Republica Moldova, în condițiile
în care refuză să-și retragă trupele Armatei a XIV-a și a dezvoltat un centru special de antrenament la Sonechegorsk, unde se pregătesc ofițeri pentru operațiuni de menținere a păcii, dar și pentru a face față disputelor regionale (3).

Prin păstrarea dominației asupra Transnistriei, Moscova poate penaliza oricînd Republica Moldova pentru încercarea de a ieși de sub sfera de infleunță politică și economică a Rusiei (4) tocmai fiindcă are nevoie de acest teritoriu pe care l-a stăpânit și în trecut pentru a-și întări influența în regiunea Mării Negre (5).

(ii) Republicile separatiste din jurul Mării Negre pot fi definite ca state de facto, dar nu de jure, fiindcă potrivit definiției agreată la Convenția de la Montevideo din 1933 privind drepturile și îndatoririle statelor, un stat suveran trebuie să îndeplinească patru criterii, care presupun să aibă (I) o populație permanentă, (II) un teritoriu definit, (III) un guvern și (IV) capacitatea de a stabili legături cu alte state. Enclavele pontice deși îndeplinesc primele trei criterii, nu pot fi considerate legale de societatea internațională și sunt state de facto, deci „ilegitime”, indiferent de realitatea existenței lor (6).

Pe de altă parte, însă, proiectele de construcție a statului în republicile separatiste sunt bazate atât pe situația lor prezentă, care le delimitează de statele de care aparțin de jure, cât și pe istoria și tradițiile autonomiste sau pe argumente legate de majorități-minorități. Transnistria (Pridnestrovie), parte din
La Bender
fosta Republică Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească formată în 1924, a fost astfel populată majoritar de ucrainieni până la începutul secolului XX și abia după anexarea Basarabiei de către Stalin în 1940 moldovenii au ajuns la 40 la sută din totalul populației.

După 1945 a devenit una dintre regiunile cele mai militarizate din URSS, iar transnistreni au profitat mult mai mult de industrializare, decât ceilalți locuitori ai Republicii Moldova: „în ce privește dezvoltarea socială, structura economică și statutul în cadrul republicii, pe la sfârșitul anilor 1980, locuitorii trăiau în două lumi din ce în ce mai diferite˝ (7).

Spre deosebire de Transnistria, care nu are o etnie proprie, ci o populație majoritar compusă din ruși și ucrainieni, Abhazia își reclamă autonomia pornind de la faptul că minoritatea
Igor Akhba, ambasaorul Abhaziei la Moscova, mai 2010
abhază este discriminată de georgienii majoritari, atât în Georgia, cât și în Republica Abhază decretată autonomă de Stalin în anii 1920. Problemele interetnice dintre abhazi și georgieni au crescut constant în perioada societică și au răbufnit încă înainte de căderea URSS, iar pentru georgieni, abhazii au fost mereu un instrument în mâinile Moscovei (8).

Osetia de Sud a beneficiat la rândul ei de autonomie regională în cadrul Georgiei sovietice, decretată ca atare în 1920, cu câțiva ani înainte de crearea Transnistriei. La fel ca și ucrainienii și rușii, care au început să se așeze în Transnistria abia în secolul al XVIII-lea, osetinii s-au instalat
Harta Georgiei cu regiunile separatiste
în secolul al XIII-lea pe teritoriul actual al Osetiei de Sud. Deși ambele state vor să se integreze în Federația Rusă, argumentele lor sunt diferite, fiindcă separatiștii din Osetia de Sud mizează pe etnicitatea lor, în vreme ce transnistrenii invocă doar tradițiile sovietice.

Spre deosebire de Transnistria, care nu are o „valoare geopolitică” prea mare, Osetia de Sud, chiar dacă este subdezvoltată și agrară, îi dă posibilitatea Rusiei să supravegheze toate rețelele de transport și comunicații, inculusiv gazoductele și oleoductele, care vin spre porturile din Georgia (9).

Enclava Nagorno-Karabah, regiune armeană situată pe teritoriul Azerbaidjanului, nu seamănă cu celelalte state de facto din jurul Mării Negre, dar istoria complicată a acesteia pornește tot în 1920, când Armenia își pierde independența și Moscova acceptă înglobarea Karabahului în interiorul frontierelor sale, cu o populație armeană în proporție de 95 la sută. Trei ani mai târziu, însă, URSS negociază cu Trucia, atribuirea Karabahului, Azerbaidjanului și primește statut de regiune autonomă.

Nemulțumirile interetnice au început încă din anii 1950, pe măsură ce numărul azerilor din Karabah crește, armenii cer Kremlinului revenirea la situația inițială și invocă discriminarea culturală și abandonul economic în care Azerbaidjanul lasă regiunea. Drama dintre Armenia și
Manevre militare în Nagorno-Karabakh
Azerbaidjan rămâne nerezolvată, fiindcă cele două state refuze să rezolve diferendul printr-un schimb de populații: Armenia să intre în posesia enclavei Nahicevan, preponderent locuită de azeri, iar Azerbaidjanul să preia Nagorno-Karabach.

Nu există, încă, un studiu comparativ aprofundat al statelor de facto și nici o analiză complexă a felului în care aceste pseudostate din jurul Mării Negre funcționează. Statisticile scot la iveală că infestează întreaga zonă și contribuie la subdezvoltarea țărilor pe care le parazitează, fiindcă atât Azerbaidjanul, cât și Georgia și Moldova se află pe harta statelor care sunt în pericol să eșueze (10). În același timp, încă de la începutul anilor 1980 a devenit clar că problema națională nu a putut fi ținut sub capac de URSS și că a luat forme dramatice mai cu seamă acolo unde Stalin a încercat odinioară să se folosească de ostilitățile moștenite istoric (11)

(iii) Starea de conflict cvasi-permanent a dezvoltat în jurul republicilor separatiste o economie netaxată, care îi face pe mulți reprezentanți ai elitelor poltice din taberele adverse să prefere păstrarea acestui status-quo. Trei dintre statele gazdă ale principalelor enclave aflate la Marea Neagră se află la limita supraviețuirii: Georgia, Moldova și Azerbaidjan, în ciuda faptului că primele două au fac eforturi să se apropie de instituțiile europene. Aceste state slabe beneficiază însă de pe urma regimurilor separatiste, iar afacerile la granițele cu enclavele prosperă (12).

Instituțiile internaționale nu înregistrează date privind economiile enclavelor, dar estimările sugerează că economia neagră din aceste regiuni ar putea fi cel puțin la fel de mare ca cea oficială, cu toate acestea populațiile trăiesc sub pragul de subzistență, iar industriile locale nu și-au revenit definitiv după conflictele, care au fost înghețate ani de zile, dar care în Georgia s-au dezghețat în 2008. Oficialii OSCE susțin de pildă că prin tunelul care leagă Osetia de Sud de Osetia de
Inregistrări ale violărilor spațiului aerian georgian
Nord, trec anual produse care se ridică la aproape 100 de mii de dolari, în vreme ce oficialii osetini vorbesc de un milion de dolari (13). În toate cele patru republici separatiste corupția generează fenomene mafiote, care afectează masiv statele gazdă.

(iv) Actorii euro-atlantici, care încearcă să stabilizeze și să democratizeze spațiul pontic fragmentat de conflictele interetnice mocnite și de rivalitățile istorice pentru a transforma această mare periferică într-una centrală, prin atașarea ei la spațiul politic mediteranean, nu au încă suficiente instrumente pentru a interveni. OSCE care conduce tratativele în zonă nu a reușit până acum să schimbe lucrurile în absența implicării marilor puteri europene, în vreme ce Statele Unite încearcă să schimbe echilibrul de forțe la Marea Neagră prin înființarea celor două baze militare de pe litoratul României și Bulgariei. Miza pentru actorii euro-atlantici este să facă din Caucaz o zonă de „vecinătate apropiată” mai degrabă Europei, decât Rusiei, fiindcă doar în acest fel statele sud caucaziene vor ieși din lumea a treia, Vestul va putea beneficia de o securitate energetică mai mare (14).

(v) Marile state riverane, Turcia și Ucraina încearcă să profite de situație pentru a-și consolida pozițiile. „Acolo unde pozițiile Moscovei slăbesc, se întăresc cele ale Ankarei”, observa politologul rus Aleksand Dughin, unul dintre ideologii expansiunii Rusiei, care recunoștea în acest fel că politica regională din zona ponitică se modifică în defavoarea Federației Ruse (15).

În vreme ce Turcia și-a extins puterea în regiunea caucazină prin investiții economice masive și printr-o diplomație activă, încercînd să umple spațiile goale lăsate de fosta URSS, Ucraina, care a moștenit cea mai mare parte a litoralului sovietic nu-și poate desfășura încă o geopolitică proprie pe spații mari, fiind blocată și de existența Crimeei, o semienclavă rusească, dar și de oscilațiile Est-Vest ale liderilor de la Kiev.

Găzduirea flotei rusești la Sevastopol până în 2040, ridică
Nave din Flora rusă a Mării Negre la Sevastopol
anumite dileme pentru Ucraina, care în schimb și-a negociat prețuri reduse pentru carburanți. Mulți analiști ucrainieni se tem, însă, că menținerea flotei de război a Federației Ruse la Sevastopol ar putea duce în timp la separarea Crimeei de Ucraina. În această ecuație dezvoltată echilibrul democratic la Marea Neagră rămâne fragil, cu atât mai mult cu cât atât Turcia, cât și Ucraina evoluează spre regimuri politice bazate de politici autocrate.

Analizarea diacronică și sincronică a celor cinci ipoteze prezentate scot la iveală că turbulențele artificiale induse de statele de facto din jurul Mării Negre, pot fragmenta și mai mult acest „buzunar al Mediteranei”(16), menit să devină prin marile proiecte energetice ale secolului XXI, „placa turnantă a economiei mondiale” așa cum o imagina Gheorge I. Brătianu.


(1) Zona Lărgită a Mării Negre, cunoscută fie ca Wider Black Sea Area, fie ca Greater Black Sea Area, este un concept geopolitic apărut în Statele Unite în a doua parte a anilor 1990 și cuprinde nu doar statele aflate pe litoralul pontic, ci și statele sud-caucaziene plus Republica Moldova. Sintagma a fost folosită în mod oficial în rapoartele summitului NATO de la Istanbul și impusă în literatura de specialitate de Ronald D. Asmus, Developing a New Euro-Atlantic Strategy for the Black-Sea Region, „Istambul Papers”, no.2, Turkey, June 25-27, 2004
(2) Stephen Blank, „Russia and the Black Sea’s Frozen Conflicts in Strategic Perspective”, Mediterranean Quarterly, Summer 2008, p. 40.
(3) Reuben F. Johnson, „The Expansion Process Has Begun”, The Weekly Standard, vol. 12, no. 4, October 10, 2006, p.12
(4) Oleg Serebrian, Despre Geopolitică, Cartier, Chișinău, 2009, p.136
(5) Gheorghe I. Brătianu, Marea Neagră, Meridiane, București, 1988, p.105
(6) Scott Pegg, International Society and the De Facto State, Ashgate, Aldershot, Brookfield, USA , 1998, p.26
(7) Charles King, Moldovenii. România, Rusia și politica culturală, Arc, Chișinău, 2002
(8) Helene Carrère d´Encausse, Triumful națiunilor sau Sfârșitul imperiului sovietic, vol.2, Remember, București, 1993, p.89
(9) Oleg Serebrian, op. cit., p.138
(10)Foreign Policy, „De ce eșuează statele? Clasamentul națiunilor prăbușite”, iulie-august 2009
(11) Helene Carrère d´Encausse, op. cit., p.90
(12) Charles King, „The Benefit of Ethnic War: Understanding Eurasia´s Unrecognized States”, World Politics, vol. 53, Nr.4, July 2001 p.536
(13) Ibidem.
(14) Parag Khanna, Lumea a doua. Imperii și infleunță în noua ordine globală, Polirom, Iași, 2008, p.61
(15) Oleg Serebrian, Geopolitica spațiului pontic, Cartier, Chișinău, 2006, p.56
(16) Fernand Braudel, Mediterana și lumea mediteraneană în epoca lui Filip al II-lea, Meridiane, București, 1985, vol. I, p. 347.
XS
SM
MD
LG