Linkuri accesibilitate

Teatrul lui Eugen Ionescu se naşte dintr-o contemplare uimită, speriată şi îndărătnică a atrocităţii.



27 iunie 1991

Teze şi antiteze la Paris.
O emisiune de Monica Lovinescu.

Eugene Ionescu în Biblioteca Pléiade.


Invitaţi: Virgil Ierunca, Mircea Iorgulescu, Alexandru Paleologu şi Lucian Raicu.

Teze și antiteze la Paris: Eugène Ionesco în Bibliothèque de la Pléiade


Singurul scriitor de origine română publicat în prestigioasa Bibliotecă Pléiade şi unul dintre destul de rarii scriitori francezi incluşi în această colecţie încă din viaţă: Ionescu. Câteva informaţii despre volumul din biblioteca Pléiade: cuprinde tot teatrul lui Eugen Ionescu, are 1951 de pagini şi este prezentat şi adnotat de Emmanuel Jacquart.

Monica Lovinescu: „Suntem, cred, cu toţii de acord în a considera că apariţia teatrului complet a lui Eugen Ionescu în Pléiade înseamnă mai mult decât recepţia lui la Academia franceză. Ce crezi, Alexandru Paleologu ?”

Alexandru Paleologu: „Fără îndoială că este mai mult, deşi scriam acum câţiva ani că în ordinea în care Eugen Ionescu în România, în tinereţe, îşi permitea o luare peste picior a întregii literaturi contemporane şi această băşcălie avea un sens foarte profund, cea mai serioasă tiflă a lui Ionescu faţă de contemporanii lui din România din anii ʼ30 precum şi faţă de Franţa şi de Planetă a fost intrarea la Academia franceză.
A fost una din cele mai reuşite batjocuri la adresa conformismelor, academismelor şi la adresa tuturor judecăţilor...”

Virgil Ierunca: „Nu uita că nu este Academia franceză de timp academic, cum o ştim noi, cu tot felul de rataţi. Când Ionescu intră la Academia franceză este René Clair, era un altfel de academie. Cu atât mai mult, el intră într-o academie adevărată, o academie care se apropria de prima ei formă, de prima ei intenţie din timpul lui Richelieu şi a lui Ludovic al XIV-lea. Deşi Academia are mulţi membri excepţionali, „intrarea in Pleiadă” – este între timp o expresie consacrată – înseamnă mai mult. Nu toţi academicienii francezi sunt invitaţi în Pléiade, chiar dintre cei defuncţi... Academia franceză nu este ultima treaptă a glorie, mai degrabă mi se pare că intrarea în Pléiade.

Alexandru Paleologu: „Aveam vreo 13 ani când am văzut prima dată o carte tipărită în biblioteca Pléiade, a început să apară în 1931...; era ceva nou, ce avea altă semnificaţie: erau nişte cărţi agreabile, legate foarte suplu, care încăpeau în buzunar. Puteai să iei în călătorie o operă mai vastă decât îşi încăpea în buzunar... A devenit cu vremea altceva, o ediţie care consacră textul definitiv. Şi care te introduce printre clasici. Cred că singurul scriitor străin a cărui operă completă a fost publicată în Pléiade a fost Marx.”

Monica Lovinescu: „Marx nu avea nevoie de Pléiade, a intrat în istorie. Şi ne-a şi schimbat, nu în modul cel mai plăcut...”

Virgil Ierunca: „Nu oricine intră în istorie, intră şi în Pléiade.”

Monica Lovinescu: „L-aş fi preferat pe Marx în Pléiade decât în istorie. Dar acum, Virgil Ierunca, poţi să ne prezinţi pe scurt volumul Ionescu?”

Virgil Ierunca: [...] Volumul ne aduce surpriza a două piese inedite: „La nièce-épouse” şi „Le vicomte”. Ediţia critică este făcute de Emmanuel Jacquart; ştiu că este profesor universitar la Strasbourg şi nu am citit decât un eseu, prin 1974, publicat la Gallimard „Le théatre de la dérision”. 400 de pagini din volum sunt aparatul critic. Ceea ce este normal.

De remarcat o prefaţă, o cronologie şi o bibliografie. În ce priveşte aparatul critic al pieselor, fiecare piesă este precedată de un scurt text de orientare istorică, literară şi dramaturgică şi propune un bilanţ cu ecourile, criticile, polemicile iscate cu reprezentarea pieselor.

Trebuie să mărturisesc că nu sunt prea entuziast de îngrijitorul ediţiei. De ce? Voi lăsa prefaţa la sfârşit. Mă voi opri o clipă la cronologie. Are lacune şi inexactităţi dar aşa se întâmplă când vrei să cronologizizi o viaţă şi chiar un destin. La bibliografie sunt scandalizat: [...] îi reproşez lipsuri esenţiale.

Când unul din cei mai mari teologi si nu scriitori, şi nu autor dramatic, şi nu critici literari, Hans Urs von Balthasar vorbeşte pe aproape 50 de pagini despre teatralitatea lui Ionescu şi tu, bibliograf şi comentator, şi îngrijitor al ediţiei, ocultezi acest fapt sau nu eşti la curent, mi se pare scandalos. [...] Dă toate operele muzicale, opere care s-au făcut după texte de Ionescu şi nu dă, poate, pe cea mai importantă, după „La soif et la faim”, de compozitoare exilată, foarte cunoscută mai ales în Germania, Viorela Dinescu.

Dar lucrul cel mai grav mi se pare prefaţa: nu vreau să intru în amănunte dar sunt stângăcii suficiente sau suficienţe stângace. O singură frază „Opera lui Ionescu exploatează în acelaşi timp trăirea, literarul şi mistica pentru a stimula creativitatea.” Mai întâi că Eugen Ionescu nu exploatează nici odată nimic, el priveşte, se întreabă şi mai ales se miră. Poate să fie mistica un stimul? Mistica este unul din orizonturile suprapuse, cu siguranţă ultimul, care încercuiesc opera pentru a-i înlesni creşterea. [...] Dar ceea ce este bine este că această ediţie există, oricare ar fi deficienţele unui îngrijitor, pentru că notele trec iar piesele rămân.

Monica Lovinescu: „Lucian Raicu, de ce a scris Eugen Ionescu teatru?”

Lucian Raicu: [...] „Cred că este vorba de o necesitate imperioasă, la el. Imaginarul ionescian are explicaţii ontologice. Problema morţii, de pildă, greu s-ar acomoda cu o abordare pur reflexivă, care implică deţinerea unor certitudini, a unor concluzii de gândire. Şi tocmai aceste certitudini, uşor formulabile, lipsesc. Iar lipsa lor, ambiguitatea funciară şi extrema instabilitate a opiniilor [...] se acordă mult mai bine cu reprezentarea, cu percepţia concretului, cu polifonia vocilor, cu schimbul de replici, cu spaţiul tuturor interferenţelor, al conflictelor, al înfruntărilor, al disputelor, specific teatrului ca lume şi deopotrivă lumii umane ca teatru.” [...]

Monica Lovinescu: „Depăşim cu acest volum şi epitetele care au fost puse pe teatrul ionescian ?”

Mircea Iorgulescu: „Clasicizarea” lui Ionescu prin intrarea în Academia franceză şi publicarea operelor la Pléiade însemnă eliberarea de sub tirania unei etichete care i-a fost aplicată de la început şi sub care a stat multă vreme: teatrul absurdului. Potrivită poate, în momentul apariţiei, fiindcă teatrul lui Eugen Ionescu a şocat, a impus o formulă de teatru; dar acest teatru nu era reductibil la formula pe care a propus-o şi care s-a răspândit într-un mod aproape mecanic.
[...] Într-o lectură dezbărată de prejudecata acestei etichete, teatrul lui Eugen Ionescu se revelă a fi complet opus absurdului şi oricărei formule a absurdului...”

Monica Lovinescu:
„Chiar complet ?”

Mircea Iorgulescu:
„Cred că da. Este un teatru mai degrabă al înspăimântării în faţa nu a absurdului lumii, ci a neantului care se află dincolo de lume.”

Monica Lovinescu: „Nu este totuşi înspăimântarea în faţa absurdităţii unei existenţe care este o paranteză între neantul dinainte şi cel ce urmează ?”

Mircea Iorgulescu:
„Fără îndoială. Dar în acest sens, nu ştiu dacă eticheta de teatru al absurdului mai poate fi aplicată.
[..] Teatrul lui Eugen Ionescu se naşte dintr-o contemplare uimită, speriată şi îndărătnică a atrocităţii.”

Monica Lovinescu: „Este Eugen Ionescu astăzi un clasic ? Relectura acestui teatru în totalitatea lui, ce impresie lasă?”

Virgil Ierunca: „[...] Ce ar fi dacă Ionescu ar deveni un model post modernist ? Şi înclin spre adeverire, toţi sunt într-o pasă de modă. La Ionescu modernitatea nu s-a confundat cu o avangardă aseptică, sistematică şi constrângătoare.” [...]

Alexandru Paleologu: „Lăsând deoparte constatările simple, Ionescu era criticat literar şi nu dramaturg si scria în româneşte, Ionescu este un dramaturg celebru şi scrie franţuzeşte.”

Monica Lovinescu: „Asta rezolvă dilema Ionescu-Ionesco...”

Alexandru Paleologu: „Dar cât Ionescu este în Ionesco ? Şi cât din volumul „NU” se află în întregul lui teatru ? Eu pretind asta de mult, teatrul lui Ionescu este în întregime conţinut în volumul „NU” şi atât în jurnalul din 1932, în acele pagini despre moarte, extraordinare cît şi în băşcălia şi comedia literară de la cafenea şi viaţa publicistică. Iar prezenţa lui Ionescu în Ionesco, pentru noi românii este nu numai un cod pe care cu multe delicii îl descifrăm dar ne arată cât din spiritul românesc a putut propulsa pe plan universal. Motiv pentru care anticipez că piesa preferată, Rinocerii, este Caragiale, un Caragiale transpus în timp istoric dar cu structuri similare...

Eu o iau ca o imensă gentileţe dar şi ca un lucru foarte emoţionant şi profund, că pe exemplarul pe care mi l-a oferit cu dedicaţie este iscălit Eugen Ionescu.” [...]

Monica Lovinescu: „Cred că unul din avantajele ediţiei din Pléiade e că va permite şi generaţiilor viitoare să confrunte teatrul lui Ionescu cu alte momente ale literaturii şi cu alte situaţii care vor veni şi pe care le dorim acestor generaţii, mai puţin constrângătoare decât cele trăite de Eugen Ionescu şi generaţiile noastre.”
XS
SM
MD
LG