Linkuri accesibilitate

Securitatea nu lua măsuri împotriva celor care refuzau să devină informatori pentru că numărul celor care cu adevărat refuzau era ridicol de mic și fiindcă erau, oricînd, mult mai mulţi informatori decît avea nevoie.


13 martie 2001

Actualitatea. (Moderator.: Radu Călin Cristea; comentariu: H. R. Patapievici).

Putea fi refuzată Securitatea ?


Ceea ce intrigă pe oricine citeşte un dosar de informator al fostei Securităţi este faptul că în raportul de racolare înaintat de ofiţer exista un pasaj care stipula modalitatea prin care instituţia se va putea retrage onorabil în care persoana avută în vedere ar fi refuzat categoric colaborarea cu Securitatea.

Acest mic pasaj stereotip inserat în rapoarte potrivit regulamentului şi după indicaţiile acestuia nu stipula, atentie - nici ameninţările, nici pedepsele, nici persecuţiile la care Securitatea ar fi recurs în caz de refuz. Stipula numai pretextul retragerii. Ceea ce mă intrigă la acest pasaj este chiar existenţa lui. Era oare Securitatea în situatia de a inventa pretexte atunci cînd era refuzată ? Potrivit înţelegerii comune, ceea ce ne-am fi aşteptat să facă securitatea, era să ia măsuri represive imediate împotriva celor care refuzau să colaboreze cu ea.

Or, ce vedem ? Nu doar că oamenii care refuzau să devină informatori nu erau nici pedepsiţi, nici persecutaţi, cum ne-am fi aşteptat. Dar acestora, li se prezenta un pretext, ca şi cînd tentativa de racolare nu ar fi fost decît o neînţelegere, iar Securitatea, „politicos” bătea în retragere. Aceasta situaţie de fapt trebuie explicată: iar întrebarea, este urmatoarea - din ce motiv Securitatea, care era o instituţie bazată în mod esenţial pe brutalitate şi intimidare, nu avea în vedere măsuri brutale împotriva celor care refuzau să colaboreze cu ea.

Primul lucru care trebuie spus este că, uneori, astfel de măsuri brutale erau efectiv luate şi că mulţi oameni au avut de suferit datorită refuzului de a colabora cu fosta Securitate.
Dar aceste măsuri au fost luate, în special, în primele două decenii ale regimului comunist, metodele brutale de racolare fiind treptat abandonate în favoarea altora, mai subtile. De exemplu: pentru perioada de dupa 1970, majoritatea rapoartelor pe care le-am văzut, prezintă ca motiv al racolării, sentimentele patriotice. Altfel spus, informatorii acceptau să toarne la Securitate pentru că erau „patrioţi”... Asta însă nu explică de ce Securitatea accepta în mod pasiv să refuzi colaborarea cu ea. Cu toţii ne amintim că Securitatea era prezentă în inimile noastre în special prin treama pe care ne-o inspira. Iar această teamă era, evident, teama de represalii, teamă de persecuţii, teamă de violenţă.

De ce atunci Securitatea făcea excepţie de la brutalitatea ei obişnuită în cazul celor care refuzau să devibnă informatori ?
Pentru a răspunde la această întrebare statistica ne poate veni în ajutor: numărul celor care au refuzat colaborarea cu Securitatea a fost infim. Făcea deci parte integrantă din oportunismul normal al epocii comuniste să nu refuzi nimic din ce ar fi putut veni din partea puterii. Motivaţia fiind aceea că, dacă am fi refuzat colaborarea, represaliile ar fi fost teribile. Astazi ştim sigur, cel puţin pentru refuzul de a deveni informator, că aceste represalii erau numai în mintea noastră şi că, măcar pentru epoca de după golirea puşcăriilor, aceasta teamă nu a avut un suport real. Este cu totul izbitor să ne dăm seama, acum abia, după ce nu se mai poate face nimic, că Securitatea era pregătită să ne acorde mai mult spaţiu de manevră decît eram noi înşine dispuşi să ne acordăm pornind de la curajul şi de la dorinţa noastră de a fi liberi.

Prima concluzie parţială este aceea că am îndrăznit mai puţin decît ni s-ar fi dat voie să îndrăznim. Ne era acordat mai mult, iar noi am cerut prea puţin.

Al doilea element de statistică pe care doresc să îl invoc aici se referă la abundenţa informatorilor. Si am să citez doua exemple. Cum se ştie, informatorii nu erau folosiţi numai pentru a încadra un obiectiv anume ci şi pentru a verifica valoarea informaţiilor furnizate de informatorii înşişi. Nu exista informator care să nu fi fost verificat prin alt informator. Ceea ce sugerează că, potrivit principiului însuşi de funcţionare a supravegherii securistice numărul informatorilor trebuia să fie foarte mare.

Iată şi al doilea exemplu scos dintr-un dosar de informator de dinainte de ʼ89. Informatorul X îşi cere transferul de la întreprinderea A la întreprinderea B. Cererea este avizată pozitiv. Ofiţerul de Securitate care îl avea în grijă la întreprinderea A scrie ofiţerului de Securitate de la întreprinderea B cerîndu-i să-l preia pentru că este un informator bun care a ara rezultate şi aşa mai departe...
Însă, stupoare ! Ofiţerul de Securitate de la întreprinderea B îi scrie ofiţerului de Securitate de la întreprinderea A că are şi aşa prea multi informatori la întreprinderea B, aşa ca îl sfătuieşte pe acesta să-l abandoneze pe informatorul X. Ca inutil - datorită abundenţei Dosarul se încheie aici deoarece informatorul X a fost, într-adevar abandonat. Nu însă pentru că s-ar fi opus colaborării, nu pentru că după ani de colaborare ar fi avut mustrări de conştiinţă. Nu! A fost abandonat pentru că nu mai avea Securitatea ce să facă cu el.
A doua concluzie parţială este că Securitatea dispunea de un numar de informatori mai mare decît avea, în mod real, nevoie.

Concluzia generală a acestei mici discuţii este următoarea: e foarte plauzibil ca motivul pentru care Securitatea nu lua măsuri impotriva celor care refuzau să devina informatori să fi fost de fapt acesta - pe de-o parte pentru că numarul celor care cu adevarat refuzau să devină, din motive patriotice, informatori era ridicol de mic. Era insignifiant de mic.
Pe de altă parte, pentru că abundenţa de informatori de care dispunea în orice moment Securitatea făcea inutilă orice măsură de constrîngere. Erau la dispozitia ei, oricînd, mult mai mulţi informatori decît avea, cu adevarat, nevoie. Iar aceasta concluzie mi se pare, este, teribil de tristă!
XS
SM
MD
LG