Una dintre cele mai redutabile mişcări de eliberare naţională din fosta Uniune Sovietică de la sfârşitul anilor 1980 a fost cea a georgienilor. Este adevărat că prima republică care îşi declară independenţa faţă de Moscova este Lituania, care face acest lucru pe 11 martie 1990. În acelaşi timp, există o hotărâre a Sovietului Suprem de la Tbilisi „Despre garanţiile apărării suveranităţii de stat a Georgiei”, adoptată cu două zile mai devreme – 9 martie 1990 – care echivalează de facto cu o declaraţie de independenţă a Georgiei avant la lettre. Despre ce e vorba?
Decizia adoptată este o reacţie împotriva unei iniţiative legislative a Moscovei, dar semnificaţia şi relevanţa documentului depăşeşte mult cadrul unei replici punctuale. Anume, se ia atitudine critică faţă de „Legea cu privire la instituirea funcţiei de preşedinte al URSS şi introducerea unor amendamente la Constituţia (Legea Fundamentală) a URSS” care avea să fie validată câteva zile mai târziu, pe 14 martie 1990, și al cărui text era deja cunoscut.
Tbilisi impută Moscovei încălcarea tratatului din 7 mai 1920
Georgia nu e de acord cu introducerea postului de preşedinte al URSS decât cu condiţia instituirii şi a unei funcţii similare la nivel republican, respectiv de preşedinte al RSS Georgiene. Existau mai multe motive ale temerilor exprimate de către georgieni în această privinţă. Mai întâi, preşedintele URSS putea fi ales chiar dacă o majoritate voturi, dar exprimând o minoritate de republici în Congresul Deputaţilor unional, se declara împotrivă. Or, probabilitatea ca o persoană neagreată de Georgia şi de alte republici naţionale de a fi aleasă drept şef al statului sovietic era foarte mare.
În al doilea rând, era clar că primul preşedinte al URSS va fi Gorbaciov, însă el nu era considerat om de încredere de către georgieni. Ei ţineau aminte cum un an înainte, pe 9 aprilie 1989, armata sovietică şi trupele speciale descindeau în Tbilisi, omorând zeci de persoane care demonstrau în mod paşnic. Este adevărat că Gorbaciov era atunci într-o deplasare în străinătate, dar este aproape imposibil de crezut că decizia intervenţiei nu a fost coordonată cu el.
În al treilea rând, georgienii erau alarmaţi de o prevedere a legii cu privire la instituirea preşedintelui URSS care stipula acordarea dreptului acestuia de a declara război şi stare excepţională, precum şi introducerea unei guvernări prezidenţiale directe, prin suspendarea Constituţiei. Era vorba de fapt de dreptul discreţionar de a institui o guvernare autocratică.
Folosind ocazia de a protesta împotriva consolidării prerogativelor centrului, Sovietul Suprem al Georgiei reiterează decizia sa din 18 noiembrie 1989 cu privire la consecinţele politice şi juridice ale încălcării tratatului semnat între Georgia şi Rusia Sovietică pe 7 mai 1920. Mai exact, dacă pentru Basarabia actele care au delegitimat încorporarea sa în cadrul URSS au fost protocolul secret al Pactul Ribbentrop-Molotov şi cele două ultimatumuri sovietice din iunie 1940 adresate României, pentru Georgia era vorba de încălcarea tratatului din 7 mai 1920. Potrivit documentului, invazia armatei roşii în februarie 1921 a fost definită drept ocupaţie armată şi „crimă internaţională”. Prin urmare, este contestat ca ilegal şi tratatul unional din 1922 şi, mai mult, legislativul georgian precizează în hotărârea sa din 9 martie 1990 că e nevoie de demararea în regim de urgenţă a negocierilor privind restabilirea independenţei statului georgian.
Realizarea acestui obiectiv va deveni realitate abia în contextul puciului eşuat din august 1991, dar relaţiile tensionate cu Moscova nu au încetat nici 20 de ani mai târziu. După ce a fost trunchiată teritorial de ruşi, acum Moscova neagă Georgiei şi dreptul de a promova o politică externă proprie, pro-occidentală.
