Traian T. Coşovei, Mircea Cărtărescu, Romulus Bucur, Dumitru Chioaru – lista rămâne deschisă (mă gândesc la Nicolae Leahu şi Grigore Chiper, ca să dau două nume de la noi) – sunt nu doar poeţi de primă mână ai generaţiei ’80, ci şi excelenţi comentatori de poezie; or, practica pare să-i ajute acolo unde „criticii pursânge” se pierd în divagaţii teoretice. Lucru valabil mai cu seamă în cazul poeţilor „cu sistem”, ce-şi construiesc în egală măsură discursul liric & discursul critic ca pe un tot întreg, fiind vorba – în ultimă instanţă – chiar de conştiinţa artistică a autorului (post-)modern. Printre aceştia, sibianul Dumitru Chioaru se remarcă prin perseverenţa cu care urmăreşte fenomenul literar românesc, după Developări-le în perspectivă din 2004 venind, cum era şi firesc, Noi developări în perspectivă, Limes, 2010.
Pornind de la premisa că „valurile ’80, ’90 şi 2000 alcătuiesc aceeaşi generaţie de creaţie înnoitoare, în ultimele două decenii ale secolului XX şi în primul deceniu al secolului XXI, a poeziei româneşti”, alias „perioada postmodernă” a acesteia, autorul îşi structurează volumul în două compartimente egale: „Poeţi nouăzecişti”, înglobând 18 nume, „Şi douămiişti”, cu alte 18 nume (de optzecişti s-a ocupat în Developări-le din 2004). Selecţia e una deosebit de riguroasă: fie că vorbeşte de autori afirmaţi (Vasile Baghiu, Ruxandra Cesereanu sau Ioan Es. Pop etc.), fie că scrie despre ultima promoţie (Constantin Acosmei, Dan Coman, Claudiu Komartin ş.a.m.d.), nici un nume nu stârneşte nedumeriri (chiar dacă unii poeţi s-au oprit, de ani buni, la prima carte – cum e cazul Ruxandrei Novac, cu ecograffiti). Altfel spus, din corpusul generaţionist, Chioaru cheamă sub drapele doar elitele, grosul plutonului rămânând în afara ariei de acoperire – ceea ce mi se pare o opţiune judicioasă, dat fiind proliferarea volintirilor de toată mâna.
Două portrete – al lui Cristian Popescu şi al lui Justin Panţa, ambii regretaţi – mi-au dat strângere de inimă; cu ele voi şi încheia: „Cristian Popescu, deşi nu era un boem propriu-zis, a ocupant locul rămas vacant după dispariţia lui Nichita Stănescu, având ceva din fascinanta risipire de sine a acestuia dar şi din bizareria retractilă a lui Bacovia”; „Iustin Panţa avea să aibă, după un deceniu de succese ca poet şi redactor-şef al revistei Euphorion, destinul personajului care, în mitologie, simbolizează Poezia”.
Selecţie deosebit de riguroasă
Pornind de la premisa că „valurile ’80, ’90 şi 2000 alcătuiesc aceeaşi generaţie de creaţie înnoitoare, în ultimele două decenii ale secolului XX şi în primul deceniu al secolului XXI, a poeziei româneşti”, alias „perioada postmodernă” a acesteia, autorul îşi structurează volumul în două compartimente egale: „Poeţi nouăzecişti”, înglobând 18 nume, „Şi douămiişti”, cu alte 18 nume (de optzecişti s-a ocupat în Developări-le din 2004). Selecţia e una deosebit de riguroasă: fie că vorbeşte de autori afirmaţi (Vasile Baghiu, Ruxandra Cesereanu sau Ioan Es. Pop etc.), fie că scrie despre ultima promoţie (Constantin Acosmei, Dan Coman, Claudiu Komartin ş.a.m.d.), nici un nume nu stârneşte nedumeriri (chiar dacă unii poeţi s-au oprit, de ani buni, la prima carte – cum e cazul Ruxandrei Novac, cu ecograffiti). Altfel spus, din corpusul generaţionist, Chioaru cheamă sub drapele doar elitele, grosul plutonului rămânând în afara ariei de acoperire – ceea ce mi se pare o opţiune judicioasă, dat fiind proliferarea volintirilor de toată mâna.
Două portrete – al lui Cristian Popescu şi al lui Justin Panţa, ambii regretaţi – mi-au dat strângere de inimă; cu ele voi şi încheia: „Cristian Popescu, deşi nu era un boem propriu-zis, a ocupant locul rămas vacant după dispariţia lui Nichita Stănescu, având ceva din fascinanta risipire de sine a acestuia dar şi din bizareria retractilă a lui Bacovia”; „Iustin Panţa avea să aibă, după un deceniu de succese ca poet şi redactor-şef al revistei Euphorion, destinul personajului care, în mitologie, simbolizează Poezia”.
