Linkuri accesibilitate

Berlinala 2011: două filme care tematizează trecutul recent al Germaniei.


Cea de-a 61-a ediţie a Festivalului Internaţional al Filmului se apropie de sfîrşit. Ultimele trei filme din programul principal vor rula vineri, iar sîmbătă juriul va anunţa cîştigătorii Berlinalei. În cursa pentru Ursul de Aur şi Urşii de Argint se conturează deja nişte cîştigători.

Dacă dăm crezare topului întocmit de publicaţia oficială a Berlinalei, „Screen“, atunci Ursul de Aur l-ar obţine pelicula regizorului iranian Asghar Farhadi, intitulată „Divorţul“. Filmul lui Farhadi este la prima vedere apolitic. În esenţă el este o critică subtilă a sistemului iranian, îmbrăcată în straiele unei drame de familie.

Din Berlinală nu au lipsit nici filmele care tematizează trecutul recent al Germaniei. Producţia austriacă „Duşmanul meu cel mai bun“, în regia lui Wolfgang Murnberger, este montată în maniera tragicomică a unei povestiri cu identităţi schimbate.




În centrul filmului, lipsit de veridicitate istorică, se află un desen al lui Michelangelo care este în posesia unui galerist evreu din Viena. Naziştii vor să pună mînă pe această operă de artă inedită care urma să-i fie oferită lui Mussolini. Moritz Bleibtreu joacă rolul principal în acest film, el fiind tot atît de neconvingător ca întregul demers regizoral ratat din toate punctele de vedere.

Celălalt film din competiţie care se opreşte asupra istoriei germane a anilor 1960 a fost realizat de Andres Veiel, avînd un titlu cu o rezonanţă de lozincă politică interogativă: „Cine, dacă nu noi“.



Pornind de la biografiile protagoniştilor grupului terorist autodenumit Fracţiunea Armatei Roşii (RAF), regizorul l-a plasat în centrul acţiunii pe Bernward Vesper (interpretat de August Diehl), prietenul viitoarei teroriste Gudrun Ensslin (Lena Lauzemis). Filmul începe în 1949 cu o scenă memorabilă în care tatăl lui Bernward, poetul nazist Will Vesper îi explică fiului său teoria raselor superioare, folosind în acest scop o povestire despre pisici. Pisicile sunt evreii regnului animal, explică bătrînul poet fiului său. Asta după ce seniorul a împuşcat o pisică pe care tînărul voia s-o îngrijească.

Gudrun Ensslin provine dintr-un mediu protestant, ea fiind fiica unui pastor evanghelic. Îl întîlneşte pe Bernward la Universitatea din Tübingen, unde amîndoi urmează cursurile de literatură ţinute de celebrul profesor Walter Jens. Treptat cei doi se desprind de mediul lor de familie, radicalizîndu-se politic. Ensslin optează pentru schimbări violente. Bernward devine un intelectual radical, după ce s-a desprins de influenţa tatălui său pe care-l admira şi cu care se identifica. Nu-şi va găsi locul de nici o parte a baricadei. În cele din urmă se sinucide.

În urma lui Bernward Vesper (1938-1971) a rămas o carte neterminată, „Călătoria“ („Die Reise“), apărută postum. Cartea a fost ecranizată în 1986 de regizorul elveţian Markus Imhoof. Volumul este considerat drept un document al epocii şi a fost folosit şi de regizorul Andres Veiel ca sursă principală de inspiraţie pentru acest film de excepţie.
XS
SM
MD
LG