„Treaba mea e să observ detaliile. Să fiu un martor imparţial. (…) Treaba mea este să nu simt nimic”, spune pe final Carl Streator, protagonistul romanului Cântec de leagăn, de Chuck Palahniuk, Polirom, 2007, doar că – exact ca atunci când ţi se citesc drepturile înainte de a ţi se pune cătuşele – orice-ar spune de-acum înainte poate fi folosit împotriva sa. Ceea ce începe ca o anchetă de investigaţie a reporterului unei foi oarecare, şi anume moartea subită a unor bebeluşi în leagăn, creşte ca pe drojdii într-o poveste de groază din clipa în care jurnalistul face legătura cauzală dintre şirul de morţi şi cântecul de leagăn de la pag. 27 a culegerii de Versuri şi poezii din lumea-ntreagă, pe care toţi aceştia l-au ascult înainte de a închide ochii. Nu e singurul care ştie de puterea malefică a descântecului, iar întâlnirea lui cu agentul imobiliar Helen Hoover Boyle, ce şi-a făcut o afacere din vânzarea caselor bântuite, înseamnă şi constituirea unui cuplu de ucigaşi în serie – adevărat, în ideea mântuirii neamului omenesc! Sunt secondaţi, în călătoria lor nesfârşită pe drumurile Americii profunde, de Mona şi Stridie – doi tineri vrăjitori dornici să pună mâna pe ceaslovul original. Ocazie de care se foloseşte naratorul pentru a face o radiografie necruţătoare lumii începutului de mileniu. Vorba vine: „Piatra te loveşte şi băţul te altoieşte, dar şi vorbele pot să rănească de moarte”, refren reluat în câteva rânduri.
Şi atunci se pune întrebarea: „Omorâm oameni ca să salvăm vieţi? Ardem cărţi ca să salvăm cărţi?” De aici şi până la „vrăji care să repare vrăji care să repare vrăji care să repare vrăji” nu mai e decât un pas, unul însă dincolo de bine şi de rău.
Şi această sabie a lui Damocles, cu două tăişuri, atârnând deasupra capetelor lor/noastre: „Întrebarea nu e dacă se va afla de poezie. Întrebarea e cât va mai dura până se va stinge specia umană”.
