Regimul iranian a răspuns și continuă să răspundă. Revolta din vara lui 2009 a fost urmată de un val de arestări și execuții secrete. În ultimele cîteva săptămîni, foarte probabil ca urmare a undei de șoc trimisă de demonstrațiile din Tunisia și Egipt, valul de execuții s-a întețit. Zeci de deținuți au fost fost spînzurați, după interogatorii și ședințe de tortură, fără dreptul la apărare, după tipicul statului islamic extremist iranain.
Președintele Ahmadinejad a semnat prelungirea prevederilor care permit aplicarea codului punitiv islamic, pentru încă un an. Nu e vorba de o suplimentare excepțională ci de un act automat. Aplicarea pedepselor specificate de codul islamic (lapidare, amputare, biciuire) a fost confirmată anual, din 1991 încoace.
Ferocitatea teocrației iraniene a fost și rămîne greu comparabilă. Între toate regimurile de persecuție violentă ale lumii arabo-islamice, Iranul e cel mai dur și mai amplu. Un regim instalat după deturnarea dictatorială a Revoluției din 1979 e, într-un fel, dator să își prezinte și mențină pedigree-ul ideologic. Puritatea doctrinei presupune o represiune nemiloasă și exclude clemența față de oponent. E cazul tuturor regimurilor de mare concentrare și puritate dogmatică, de la bolșevici încoace. Însă febra iraniană a execuțiilor are și alte explicații.
Revoltele tunisiană și egipteană au pus în gardă regimul iranian care a trecut, preventiv, la execuții. Nu e numai atît. Foarte articulat ideologic, regimul iranian e absolut inept economic și social. În mai bine de 25 de ani de prost management și socialism islamic, Iranul a rămas dependent de exportul de țiței. Veniturile au fost filtrate de rețeaua politică și de protejații ei. Singura consecință a operațiunii a fost boom-ul construcțiilor de lux. Economia a fost privată de investiții și e în situația în care, de pildă, n-are capacități de rafinare a propriului țiței. Iranul importă benzina pe care n-o poate rafina.
În același timp, evoluția societății iraniene a depășit categoric nivelul politico-mental al cercurilor teocratico-militare conducătoare. Iranul a trecut prin același proces care a produs o masă enormă de tineri educați și sensibili la valorile occidentale dar condamnați la șomaj și lipsă de reprezentare. Regimul iranian încearcă acum tocmai traumatizatea acestui segment de populație. Operația n-are cum să nu reușească pe termen scurt. Însă, reprimarea oribilă la care recurge, acum, regimul iranian va avea efecte catastrofale pe termen lung. Ea va alimenta o revoluție violentă sau va distruge, din interior, tot ce mai e recuperabil în societatea iraniană. Ambele variante vor pune Iranul în fața unei situații tipice pentru statele aduse la subdezvoltare extremă: un handicap aproape irecuperabil și eliminarea pentru o lungă perioadă de timp din circuitul competitiv care dă noile state viabile ale lumii.
Președintele Ahmadinejad a semnat prelungirea prevederilor care permit aplicarea codului punitiv islamic, pentru încă un an. Nu e vorba de o suplimentare excepțională ci de un act automat. Aplicarea pedepselor specificate de codul islamic (lapidare, amputare, biciuire) a fost confirmată anual, din 1991 încoace.
Ferocitatea teocrației iraniene a fost și rămîne greu comparabilă. Între toate regimurile de persecuție violentă ale lumii arabo-islamice, Iranul e cel mai dur și mai amplu. Un regim instalat după deturnarea dictatorială a Revoluției din 1979 e, într-un fel, dator să își prezinte și mențină pedigree-ul ideologic. Puritatea doctrinei presupune o represiune nemiloasă și exclude clemența față de oponent. E cazul tuturor regimurilor de mare concentrare și puritate dogmatică, de la bolșevici încoace. Însă febra iraniană a execuțiilor are și alte explicații.
Revoltele tunisiană și egipteană au pus în gardă regimul iranian care a trecut, preventiv, la execuții. Nu e numai atît. Foarte articulat ideologic, regimul iranian e absolut inept economic și social. În mai bine de 25 de ani de prost management și socialism islamic, Iranul a rămas dependent de exportul de țiței. Veniturile au fost filtrate de rețeaua politică și de protejații ei. Singura consecință a operațiunii a fost boom-ul construcțiilor de lux. Economia a fost privată de investiții și e în situația în care, de pildă, n-are capacități de rafinare a propriului țiței. Iranul importă benzina pe care n-o poate rafina.
În același timp, evoluția societății iraniene a depășit categoric nivelul politico-mental al cercurilor teocratico-militare conducătoare. Iranul a trecut prin același proces care a produs o masă enormă de tineri educați și sensibili la valorile occidentale dar condamnați la șomaj și lipsă de reprezentare. Regimul iranian încearcă acum tocmai traumatizatea acestui segment de populație. Operația n-are cum să nu reușească pe termen scurt. Însă, reprimarea oribilă la care recurge, acum, regimul iranian va avea efecte catastrofale pe termen lung. Ea va alimenta o revoluție violentă sau va distruge, din interior, tot ce mai e recuperabil în societatea iraniană. Ambele variante vor pune Iranul în fața unei situații tipice pentru statele aduse la subdezvoltare extremă: un handicap aproape irecuperabil și eliminarea pentru o lungă perioadă de timp din circuitul competitiv care dă noile state viabile ale lumii.