Linkuri accesibilitate

Extazierea forțată pentru viața la țară și ipocrizia modernă.


Printre cele mai nesuferite manifestari ale ipocriziei moderne plasez undeva in virf extazierea fortata pentru viata la tara. Adulti care altminteri nu am avea predispozitii pentru prefacatorie, ne simtim obligati sa dam ochii peste cap si sa miorlaim pe un ton de invocatie religioasa: „Aaah, ce n-as da sa pot trai la tara!...”

Dupa ce m-am achitat decenii de-a rindul de doza mea de prefacatorie, iata ca a venit momentul adevarului: urasc viata la tara. M-am lecuit definitiv de aceasta impostura mergind in weekend la un prieten care locuieste intr-un sat pe care mi-l zugravise idilic. Odata sechestrat acolo, nu am avut ziarele de duminica si nici paine proaspata, crîșma satului era inchisa si a plouat in permanenta in asa hal, incit nu am vazut nimic din padurea insistent promisa, aflind de altfel cu usurare ca e strabatuta de o autostrada.

Apoi, noaptea nu am avut electricitate, iar casa era plina de cotloane hamesite. La plecare, dupa atita potop, curtea devenise o mocirla ostila peste care a trebuit sa intindem scinduri ca sa pot scoate masina in drum. Cind a vazut ca plec rasuflind usurat, prietenul meu mi-a aruncat imbufnat ca sint un orasean razgaiat…

Ah, da? Si ce-i rau in asta?!... Virtuos, cu incintare nedisimulata, i-am insirat, urmarindu-l cum se descompune, toate desfatarile orasului. Nu i-am vorbit despre avantajele cele mai evidente, despre iesitul la miezul noptii dupa tigari si vin, sau in zori de zi dupa cornuri si paine calda la brutaria din colt. Nu, ar fi fost prea usor. L-am luat nemilos cu lucrurile mai putin evidente, la care stiu ca tine.

Bibliotecile, librariile, chioscurile de ziare… I-am amintit perfid despre bodegile sau buticile obscure, anticariatele si talciocul din mahala. Dar mai ales - si aici l-am doborit, desi manevra a fost ieftina - i-am amintit de voluptatea permanenta a anonimatului pe care ti-o da un oras. De placerea de a sta ore in sir, citind si scriind, intr-o cafenea, sau la o terasa, unde esti lasat in pace si unde nu vine fiecare vecin sa se aseze in fata ta propunandu-ti alienante activitati in comun.

I-am mai amintit cum in trecutul nefatarnic si el isi scrisese citeva din cele mai bune texte la terasa, in oras, holbindu-se la minunatii trecatori necunoscuti si bucurindu-se de anonimat si de permanentul spectacol gratuit al strazii.

Intors in oras, am intrat in prima cafenea prietenoasa si dupa ce am chibzuit si mi-am incheiat socotelile cu mitul satului, am urcat la mine in mansarda, unde aceeasi ploaie parca avea alt sunet pe acoperis. Desigur, am realizat, cu o ultima satisfactie, ca notiunea romantica de „mansarda” nu-si are sensul la tara.
XS
SM
MD
LG