Linkuri accesibilitate

Bruce Jackson (Democrații în tranziție): Rezervele mentale de la Pontul Euxin față de democrație pot fi combătute prin integrarea economică.



„Luaţi atîta independenţă cîtă puteţi duce!” Acest îndemn cu titlu de avertisment aparţine lui Boris Elţin, cel care a dus la bun sfîrşit destrămarea Uniunii Sovietice începută, cu sau fără voie, de Mihail Gorbaciov, atunci cînd acceptase căderea Zidului. Mi-am permis această sincopare antiştiinţifică a istoriei ca să accentuez ideea primului preşedinte rus care voia, probabil, să spună că independenţa este un test, dar şi o povară, în sensul acreditat de Ion Druţă cu „povara bunătăţii noastre”.

Dar democraţia, este oare şi ea un test, înainte ca sa fie un beneficiu? Ar fi oare justificat avertismentul „luaţi atîta democraţie cîtă puteţi duce?” Sînt întrebări pe care le formulăm cu diverse ocazii, dar mai ales atunci cînd fiecare guvernare nouă promite să fie mult mai democratică decît cea precedentă, iar cea doborîtă se proclamă, fără drept de tăgadă, trezorerie a voinţei populare. Şi uite aşa „contorul bunătăţii noastre” a ajuns la două decenii, pe puţin. Ei bine, astăzi avem un interlocutor care ar fi cel mai indicat să răspundă la aceste întrebări. Pentru că este presedintele organizatiei „Project on Transitional Democracies” cu sediul la Washington DC, ceea ce pe romaneşte înseamnă Democraţii în tranziţie. În programul nostru de vineri aţi auzit un fragment din interviul pe care Bruce Jackson ni l-a acordat în timpul vizitei sale la redacţia din Chişinău a postului nostru de radio, fragment în care, aşa cum vă puteţi convinge accesîndu-l pe pagina web a Europei Libere, cunoscutul militant american pentru incetăţenirea democraţiei în spaţiul fostei Uniuni Sovietice, vorbeşte despre locul Republicii Moldova pe o imaginară harta a democraţiilor în tranziţie.

.....

Europa Liberă: Dacă ar fi să ne îndreptăm privirea spre Marea Neagră, ce şanse are această regiune să devină o „istorie de succes" în ceea ce priveşte cooperarea diferitelor state pe calea democratizării, să ofere un dosar instructiv despre ajustarea mecanismelor de cooperare în diverse domenii?

Bruce Jackson: Am lucrat mult asupra acestei întrebari, am avut tot felul de încercări de grupări regionale, cum sînt BSEC (Organizatia Cooperarii Economice la Marea Neagra), GUUAM. Au mai fost citeva discuţii bilaterale, ca aceea dintre Georgia şi Ucraina. Toate au avut un summit important, după care au eşuat, nu s-au mai reunit niciodată. Sînt sceptic acum cu privire la coperarea regională, pentru că, în opinia mea, dacă vorbeşti cu Georgia, ei se vad pe ei insisi fundamental diferiti de problemele din partea asta a Marii Negre, dacă vorbeşti cu ucrainenii, ei se văd pe sine ca un fel de clasă superioară, nu sînt deloc jucători în echipă. Sînt tot felul de contradicţii.

Bruce Jackson
Sînt aproape sigur că nu poţi pune Rusia în acelaşi loc cu Misha Saakashvili, sau pe domnul Băsescu cu ucrainenii. E foarte greu să vezi un dialog util. În Turcia, cred ca domnii Erdogan şi Davitoglu se văd pe sine cel puţin co-preşedinţi ai Mării Negre, dar politica lor externă e îndreptată destul de mult către Orientul Mijlociu sau pe relaţia cu Europa, aşa că nu putem vorbi de o participare activă a Turciei, care controlează intrarea în Marea Neagră. În opinia mea aceste formaţiuni regionale sînt mai degrabă o pierdere de vreme. Desigur ca trebuie sa continue sa dialogheze, pentru că relaţia dintre vecini conteaza, dar nu cred că vor fi motorul schimbării democratice şi a sistemului de securitate al Mării Negre.

În opinia mea, motorul schimbării în Răsărit este Parteneriatul Estic. Cred că „Era Havel” şi tranziţia politică s-au terminat – cu toţi acei mari eroi, Papa şi ceilalti. Era Alianţei Nord-Atlantice, ca motor al schimbării, în care principiul de organizare era formarea de alianţe militare pentru a avea securitate comună, această eră s-a încheiat. Acum avem integrarea blînda, integrarea economică, de piaţă, deschiderea de piete libere, călătoria, mobilitatea, deschiderea politicilor agricole.

Pe scurt, asta se poate spune asa: David Ricardo şi liberalismul britanic au scris înaintea lui Thomas Jefferson: fă ca economia să meargă, fă să apară clasa de mijloc din sistemul de dependenţa al comunismului, şi după aceea schimbarea politică va veni rapid. Reversul medaliei, adică să ai schimbare politică fără clasă mijlocie şi fără economie care să o sprijine, face lucrurile mai complicate. Dacă faci o analiză deconstructivista, şi te uiţi de cîte ori a fost menţionat secretarul general al NATO în ziarele ucrainene, şi de cîte ori a fost menţionat Dominique Strauss-Kahn de la Fondul Monetar International, vei vedea că 90 la sută din referiri sînt la Strauss-Kahn, FMI, monedă, grîu etc.

Sîntem intr-o perioadă economică, in care oamenii sînt preocupati de bunastarea lor, de datoriile lor, de suveranitatea lor, de pensii, şi cred ca guvernele şi dialogul european trebuie sa raspunda la aceste intrebari. Pina la urma ne aflam intr-o mare recesiune, şi cred ca a pretinde ca e o problema de securitate, o problema politica, nu va duce nicaieri.

Europa Liberă: Tocmai pentru că vorbiţi despre motivaţia economică a voinţei poporului mi s-ar părea potrivit să abordăm un gen anume de „filosofie a democraţei”. Toate partidele, şi le am în vedere pe cele din Est, după ce cîştigă puterea, pretind că din acel punct ar trebui să înceapă stabilitatea, adică noua putere să fie lăsată să conducă nestingherit poporul. Moldova ilustrează cît se poate de bine această abordare. Comuniştii rămaşi pe din afară pretind că ei sînt adevăraţii democraţi şi că i-ar surclasa la acest capitol pe cei din alianţa de guvernare. Cum se poate măsura nivelul „suficient” de democraţie după care ar putea să înceapă stabilitatea jinduită de politicieni. Stabilitate care iată o vedem cu vîrf şi îndesat în Belarus, de exemplu, dar e una ce nu prea are tangenţe cu democraţia.

Bruce Jackson: Cred că ar trebui să fim mai clari în legatură cu termenii pe care îi folosim. Belarus nu e o democraţie, e în mod clar o dictatură, din cîteva motive foarte clare. Unu: pentru a impune regimul e folosită violenţa împotriva oamenilor. Doi: Lukashenko nu a cîştigat niciuna din aceste alegeri, el a măsluit alegerile, şi exact din cauza asta a folosit forţa, pentru că ar fi ajuns în turul doi cu Sanikov, şi a ucis oameni ca să nu ajungă acolo. Dacă nu pui la dispoziţie alegeri libere şi corecte, nu poţi pretinde că există democraţie.

Folosind acelaşi criteriu, Rusia şi Ucraina sînt în mod clar democraţii. Cu toate acestea sînt anumite slăbiciuni, avem anumite probleme cu drepturile omului, libertatea presei şi alte astfel de lucruri în Rusia. E posibil să nu fie felul nostru de democraţie, dar nimeni nu poate spune că Putin sau Medvedev nu au fost aleşi în mod liber şi corect în funcţie de preferinţele poporului rus. Dar cred că un etalon specific de democraţie este cel pe care îl numim democraţie europeană, unde se insistă pe drepturile omului, protecţia socială, libertatea presei, domnia legii, şi putem spune că e vorba de o forma foarte densă şi specifică de democraţie, pe care noi o apreciem, şi de fapt ne şi place să ne gîndim că noi înşine în America sîntem aşa. Spre asta aspirăm, nu aspirăm doar la posibilitatea de a-l alege pe Nazarbayev şi după aceea să-l lăsam să conduca ţara 20 de ani. Nu despre asta vorbim, vorbim despre mult mai mult decît atît. Şi despre exact asta vorbim acum cu Ucraina, unde relaţia dintre stat, societatea civila şi presă nu e una chiar corectă, şi asta va fi o probema, vor trebui să îmbunătăţească această relaţie.

Bruce Jackson
Moldova a avut în cea mai mare parte alegeri libere şi corecte, aici există un sistem politic. Dar aproape jumătate din populaţia ţării are o rezervă mentală în privinţa calităţii lor de europeni. Am vorbit cu dl Voronin şi cu consilierul său Mark Tcaciuk, ei au foarte mari îndoieli că vor să fie o parte a Europei, cu sistemul ei economic şi cu valorile ei şi cu domnia legii care se bagă peste tot, cu ong-uri şi presa puternice, şi unde poţi fi concediat foarte uşor de societatea civila şi de către electorat. Multe din aceste partide postcomuniste, sau comuniste înca, se simt foarte inconfortabil în legatură cu acest tip de democraţii foarte active. Asta e una din probleme. Vorbeam mai devreme de Europa, dacă jumătate din ţara dumneavoastră nu e sigură, atunci jumatate din Europa nu e sigură. Şi vor fi limitaţi cu privire la cît de departe vor merge. Unul din criterii este că toate partidele trebuie să susţină destinaţia europeană. Pentru că, pe masură ce partidele intră şi ies de la guvernare, pîna la urmă fiecare din aceste partide va conduce în următorii 50 de ani, şi nu dorim să se repete cazul lui Salazar, sau al coloneilor greci, care nu împărtăşeau nici una din valorile democratice, cum s-a întîmplat la începtul perioadei postbelice, şi a fost foarte periculos. Şi e mult mai periculos astăzi, în era economiei şi a politicii globale. O alta problemă în Moldova a fost incapacitatea coaliţiei de centru de a se prezenta în deplinătatea ei – de prea mulţi ani i-au lipsit două voturi. Avem practic o a treia încercare de a o lua ferm pe un drum european, şi asta e o problemă.

Europa Liberă: Nu pot rata ocazia să vă rog să comentaţi ceea se întîmplă în Egipt şi în regiune. Este cumva o reverberaţie a „revoluţilor colorate”? La ce ne putem aştepta?

Bruce Jackson:
E clar că acesta e un fenomen nou, Tunisia, Egipt, sînt mişcări şi în Iordania. Aşa cum aţi anticipat în ce aţi spus mai devreme, mulţi spun că această politică a stabilităţii a fost o greşeală imensă pentru noi, şi pentru toţi cei interesaţi, şi pentru popoarele respective. Şi ca ar fi trebuit să ne asumăm mai multe riscuri şi să sprijinim opoziţia democratică din Egipt şi din altă parte, opoziţie care a ajuns la închisoare şi noi n-am făcut nimic ca să o scoatem de-acolo, sau am spus că vrem să iasă de acolo, dar n-a ieşit.

Şi după 30 de ani vulcanul erupe în cele din urma. Asta s-a întîmplat şi acum 30-40 de ani, în perioada Războiului Rece, cînd ne bazam pe Marcos, în Filipine, sau pe generali în Argentina, şi în cele din urmă au luat-o razna într-un chip dezastruos, şi într-un fel care a adus pagube mari Statelor Unite, şi ne-a expus la tot felul de condamnări morale. Am învăţat atunci o lecţie, şi am spus că n-o să se mai întîmple niciodată, dar s-a întîmplat. E clar că noi nu l-am încurajat suficient de devreme pe domnul Mubarak să se îndrepte spre democraţie prin alegeri libere, şi acum e o mare problemă.

Pornind de la asta cred că acum avem mai mult un stat eşuat decît o „Primăvara de la Praga”. Nu mi-e deloc clar cine sînt oamenii din stradă, stiu că sînt furioşi şi sărăciţi, dar se pare şi că sînt destul de buni la violenţe. Presei îi place să numească aceste lucruri „revoluţia iasomiei”, sau a „rozelor”, sau „de ienupăr” şi a „cidrului”. Dar e foarte înşelător.

De fapt, dacă ne uitam în spate la revoluţiile colorate originale, din spaţiul post-sovietic, lucrurile sînt mai degrabă dezamăgitoare, după cinci ani. Democraţiile tinere ca aceea a Georgiei nu ar fi trebuit să se angajeze în războaie, bugetele de apărare nu trebuiau să crească. Iuşcenko, Iulia Timoşenko ar fi trebuit să guverneze, dar nu am văzut asta. Am văzut în schimb o continuă vendettă politică, care nu a avut ca rezultat decît îngroparea economiei, şi au fost cît pe-aci să ajungă ca Grecia, au fost foarte aproape de faliment.

De aceea eu cred că nu trebuie să spunem la fiecare demonstraţie populară că e a doua venire a lui Hristos, pentru că nu este. E posibil să fie nevoie de încă 20 de ani. Depinde foarte mult de cum se vor termina lucrurile în Egipt, dacă această tranziţie produce un guvern şi un parlament democratice. Şi cred că din cauza asta America a ajuns la concluzia că trebuie să ne grăbim şi să începem această tranziţie. „Domnulele Mubarak, ne pare rau, aplaudăm ce aţi făcut în legătură cu Israelul şi în Orientul Mijlociu în ultimii 30 de ani, dar trebuie să plecaţi”, cred că i s-a spus asta.

Europa Liberă: Acum am să vă rog să acceptaţi întrebare „copilărească". Revoluţiile colorate, lupta pentru democraţie în general cauzează şi ea victime. Este oare posibilă lupta pentru democraţie fără victime?

Bruce Jackson:
Aş vrea mai întîi să mă întorc la întrebarea anterioară. Cred că am exagerat puţin cazul. Statele Unite au avut parte de unele critici morale, dar dacă ne uitam la şefii de stat din Orientul Mijlociu, toţi au fost la putere 25, 27, 30 de ani, iar noi n-avem nici o legatura cu ramînerea la putere atît de mult timp a liderului din Yemen, sau din Siria, sau chiar din Algeria. Lumea arabă în sine are o responsabilitate mai mare. În anumite cazuri, fie că e vorba de Iran, sau de Egipt, am fost de partea cui nu trebuie, dincolo de cît era moderat să fii de partea cui nu trebuie.

E însa ceva în neregulă cu politica din întreaga regiune, unde fiecare lider e lider pe viaţa. Noi nu sîntem răspunzători de alegerea formei de guvernare pentru un miliard de oameni. Într-un fel aceşti oameni au ales, prin teocraţie, din cauza sărăciei, sau prin tradiţie istorică. E un anume ne-liberalism în felul în care işi organizează societatea, şi nu noi sîntem responsabili pentru asta. Ei ar putea da vina pe colonialism, pe capitalism sau pe civilizaţia occidentală, dar eu cred că există o responsabilitate individuală. E societatea lor, în cea mai mare parte ei o conduc. Poate nu i-am ajutat cum ar fi trebuit, dar cu siguranţă nu noi sîntem cauza.

Cred că politica externă americană poate fi criticată limitat pentru că nu a văzut hazardul moral al unei anumite acţiuni trecute – poate ar fi trebuit să-i ajutăm pe egipteni mai devreme. Şi sper că după ce situaţia se va stabiliza, să existe o recunoaştere atît în Statele Unite cît şi în Europa că va trebui să încercăm să le oferim ajutor şi asistenţă, nu în ce priveşte luarea deciziilor, ci sprijin financiar pentru a-şi construi instituţiile aşa cum doresc ei acum.

In ce priveşte întrebarea legată de victimele progresului spre democraţie. Nu prea mă împac cu această noţiune. În România, orîcit ar urî asta toţi, Ceausescu nu ar fi trebuit împuşcat, ar fi trebuit să-şi petreacă restul zilelor în temniţă. Aş fi vrut să-l văd pe Misha Saakashvili învigîndu-l pe Şevardnadze în alegeri, nu cred că trebuie să iei cu asalt paralmentul ca să vii la putere.

Eu, în general, sînt conservator şi sînt foarte precaut cu privire la schimbarea revoluţionara. Ştiu că democraţia adună laolaltă drepturile omului, idealismul de stînga, intervenţionismul de dreapta, o mulţime de termeni care ţin de cruciade, lupte şi zbucium, luptători pentru libertate, oamenii evocind faptele lui Che Guevara. Sînt împotriva acestor lucruri.

Nu cred că în tranziţia spre democraţie e utila folosirea metaforei războiului şi a conflictului militar. O dată pentru că îi induce în eroare pe ruşi cu privire la intenţiile noastre. Noi aducem prosperitatea şi pieţele europene mai aproape de Rusia, nu e o invazie de război. NATO nu încearcă să încercuiască. Dacă ruşii nu vor să fie mai aproape de pieţele lumii, e alegerea lor, dar cu siguranţă e mai mult o ofertă decît e o luptă.

Trebuie însa să recunosc că atunci cînd ai de-a face cu o dictatură, cum e aceea din Belarus, unde trupele speciale sînt folosite împotriva societăţii civile, începe să arate ca o luptă. E clar că Europa şi în nici un caz Statele Unite nu doresc să radicalizeze opoziţia de acolo spre un razboi de gherilă. Din acest motiv am răspuns la oprimarea democraţiei cu interdicţii de călătorie, îngheţarea de bunuri, sancţiuni economice, şi o coordonare între toate statele interesate, pentru că acest om, Lukashenko, e un pericol la adresa Europei, a Rusiei, Ucrainei, şi a propriului sau popor.

Nu cred că urmare a democraţiei se va remilitariza spaţiul postsovietic. Chiar asta e ideea şi în politica europeană - Schumann şi Monet au spus-o – conflictele dintre popoare şi guvernele lor, sau, să zicem, între Franţa şi Germania, pot fi rezolvate prin mijloace neviolente şi politice – acesta este conceptul Europei moderne. Aşa că eu înţeleg, după 17 –19 ani de crime, de oameni dispărînd în noapte, de pogromuri şi de asemenea lucruri, că în momentul schimbării ar putea sa se tragă nişte focuri de armă, sau s-ar putea întîmpla acte de răzbunare. Asta însă nu ar trebui să se întîmple, sau cel puţin nu ar trebui să se repete. Asta e unul din lucrurile despre care vorbim în Ucraina.

Nu poţi, la fiecare schimbare de guvern, să bagi la inchisoare guvernul precedent. Lucrurile nu merg aşa, pentru că dacă faci asta, cei de la putere nu vor vrea să schimbe guvernul pentru ca să nu ajungă la închisoare, şi aşa se încurajeaza dictatura. Există greşeli, e corupţie sistematică, dar asta e o treabă a justiţiei. Aşa că e de dorit ca guvenele să vină şi să plece lesne, pentru ca alegătorii să-şi poată exprima preferinţele, pentru ca să aleagă cea mai bună platformă în mod periodic, şi să schimbe guvernul fără măsuri punitive.

Cred că victimele în spaţiul est-european sînt extrem de limitate. La nivelul retoricii, Ucraina are această politică violentă, toţi strigă unii la alţii, dar dacă te uiţi la cifre, cu excepţia cazului jurnalistului Gongadze, care nu a fost clarificat pînă la capăt, avem o victimă în 20 de ani la o populaţie de 46 de milioane de locuitori, ceea ce e aproape nimic. Asta în comparaţie cu războaiele mafiote din Bulgaria la mijlocul anilor 90, sau cu Rusia, care are 13 jurnalişti ucişi în ultimii 4 –5 ani, ceea ce e cam mult, deşi aici nu vorbim de schimbări democratice, ci de opresiune. Ei nu au fost ucişi în numele democraţiei. În statele baltice au fost ucişi 11 oameni în timpul desprinderii de Uniunea Sovietică. În general însă nu au fost epurări ale acelora care au avut de-a face cu sistemul comunist. Cîţi ofiţeri STASI au fost băgaţi la închisoare după reunificarea Germaniei? Foarte puţini.

Într-o discuţie dintre Adam Michnik şi Zbignew Brzezinski legata de Masa Rotunda din Polonia, Brzezinski spunea că toţi cei care au fost complici la atacarea şi ocuparea Poloniei trebuie judecaţi, dorea un fel de inchiziţie spaniolă. Punctul de vedere al lui Michnik a fost că polonezii trebuie să decidă cum se împacă cu istoria lor, şi cum să-şi reconstruiască statul. Michnik a spus că această perioadă nouă nu trebuie începută cu răzbunarea, ci cu iertarea. Iar Michnik a cîştigat această dispută. De aceea cred că, în cea mai mare parte, aceste tranziţii au fost iertătoare şi au evitat excesele revoluţiei bolşevice şi acelea ale revoluţiei franceze, ceea ce e bine.

Europa Liberă: Cred că veţi fi de accord că sînteţi întîi de toate un cercetător şi abordaţi de o manieră academică obiectul cercetărilor dumneavoastră – democraţiile în tranziţe. Dacă totuşi ar fi să vă cer alte criterii decît cele academice de evaluare a democraţiei. Cum detectaţi existenţa democraţiei, la nivelul unei percepţii umane, personalizate, ca să zic aşa?

Bruce Jackson:
Înainte aş vrea să vă mulţumesc, pentru că sînteţi prima persoană, de cînd am fost în liceu, care îmi spune că sînt om de ştiinţă sau intelectual. Cred că mai corect ar fi să spun că lucrez la strategii politice, şi da, e mai mult vorba de tehnologie politică, ceea ce la baza e un lucru empiric. Obişnuiam să glumim în Polonia: dacă ai femei frumoase, bere bună şi restaurante mediocre înseamnă că eşti în NATO. Asta nu e o negociere între ministerele de externe, e ca o căsătorie între oameni, nu există divorţ odata ce ai intrat în horă, e o relaţie permanentă. E ca negocierea unei poveşti de dragoste. Eu vreau ca atunci cînd senatorii americani vin aici sa spuna „Dumnezeule, e ca în Europa!”. Da, domnule, e Europa într-un fel, asta e o idee foarte bună, de ce nu îi puneţi în Europa?

Pentru mine, Moldova e foarte europeană, şi e foarte asemanătoare cu Slovacia şi România anilor ʼ90. Asta e una. Doi: aveţi o foarte atractivă conducere tînara. Oamenii de la Externe, oameni ca Leancă, oameni ca Filat, care sînt atrăgători, şi cu posibilităţile date de puterea tinereţii. Trei: asta e o ţară mică. Şi e bine să fii mic fie şi dintr-un singur motiv – la intrarea în Europa, o ţara mică se mişcă mai repede de doua sau trei ori decît ţările mari.

Ţările mari se schimbă greoi. Poloniei i-au trebuit şase ani, României - noua ani, Turcia lucrează la asta de 50 de ani, în timp ce balticilor le-au trebuit cam trei ani, iar Moldova e cam de marimea aceea, şi cu siguranţă vor fi avantaje, pentru că schimbarea poate fi rapidă. Nu trebuie să vorbiţi cu prea mulţi oameni pentru ca să duceţi lucrurile la capăt. Asta e un avantaj. Un alt lucru – şi poate nu ar trebui să vi-l spun – e că Europa se simte vinovată pentru felul cum a tratat Moldova.

Sărăcia acestei țări ar trebui să fie jenantă pentru toată Europa, la un moment dat a fost mai săracă decît Haiti, şi asta era în emisfera noastra, nu i s-au oferit aceleaşi oportunităţi ca statelor baltice sau balcanice, şi nu exista niciun motiv moral pentru existenţa acestei discrepanţe. Cred că acum Germania, Carl Bildt şi toţi europenii vorbesc despre Moldova tot timpul. Moldova a intrat într-o perioada a istoriei sale în care există şi vor exista oportunităţi.

Provocarea pentru Moldova va fi menţinerea comunicării într-un mod serios. Obişnuiam să vin să vorbesc cu domnul Voronin, el spunea ceva de genul „poate că ar trebui să fac asta, dar poate că nu vreau s-o fac”, şi după aia nu mai suna un an şi jumătate. Am pierdut atîta timp, şi nu puteţi proceda la fel şi în continuare. O dată acest dialog început, nu se poate să închideţi telefonul şi să nu-i sunaţi înapoi pentru, stiu eu, trei sau patru luni numai pentru că v-a sunat Moscova, sau ceva v-a facut să vă răzgîndiţi.

Eu cred că acest guvern de coaliţie are o mare şansă să menţină dialogul, dar ce facem cu aceste capcane din drum, cînd Moldova tace un an de zile pentru că nu poate găsi un preşedinte, sau nu poate organiza un referendum, sau parlamentul risca să intre în paralizie? Oamenii aceştia nu vor aştepta la infinit. Dacă te casătoreşti trebuie să te prezinţi la altar la data şi ora programate, nu poţi să apari cîteva zile mai tîrziu sperînd că poate nu te mai aşteaptă nimeni. Asta e problema, am avut atîtea false începuturi în dialog, nu se poate face asta la infinit, şi cred ca exact asta aşteptăm acum.

Europa Liberă: Criza de durată din Moldova are efecte nedorite. Dau semne de oboseală nu doar politicienii, dar şi alegătorii lor. Atunci cînd avem ocazia să adunăm în stradă opinii ale unor oameni, îi auzim foarte des spunînd că s-au săturat de tranziţie, că şi-ar dori în sfîrşit o viaţă stabilă, fie şi cu comunişti la guvernare. Iată de ce mulţi analişti spun că întreaga clasă politică este într-o fază crucială pentru că este în joc credibilitatea ei.

Bruce Jackson:
Aici sînt doua lucruri. Unu: alte ţări au avut imense obstacole structurale. Polonia a avut o grămada de sisteme electronice militare de producţie sovietică. Ce să faci în Europa cu deşeurile astea? Şi au scăpat de ele, au dărîmat uzine întregi, au recalificat oameni. Moldova nu are problema asta, nu are centrale nucleare imense care trebuie dezmembrate şi închise. Nu există oprelişti masive pentru integrare.

Şi am impresia că atunci cînd integrarea va începe - vom vedea probabil asta odată cu liberalizarea vizelor - cînd oamenii vor călători mai mult în străinatate, cînd va avea loc deschiderea către alte pieţe, atunci cred că va începe şi schimbarea mentalităţii. Am văzut asta în Slovacia, unde alegătorii întrebau: „care e diferenţa dintre Meciar şi Dzurinda?”. Am spus: cam o suta de miliarde de dolari. Pentru că nimeni nu va investi cu Meciar, nimeni nu va avea încredere că domnia legii va fi respectată, iar costurile împrumuturilor vor creşte, nu vor fi transferuri europene, şi toate acestea vor costa fiecare gospodărie din ţară 50 de mii de dolari. Fără să mai punem la socoteală că nu-ţi vei putea trimite copilul la şcoală la Sorbona, sau la Londra, şi nu vei putea avea slujba dorită. Cînd am fost prima oară la Dubrovnik, preţul imobilelor era foarte scăzut. Puteai cumpăra tot ce voiai cu 20 de mii de dolari în Dubrovnik, în anii 94 – 95. Cînd m-am dus acolo anul trecut, nu găseai nimic sub 3 milioane de dolari.

Nu spun ca asta se va întîmpla şi în Moldova, dar cu siguranţă avuţia naţionala se va dubla, chiar tripla în primii zece ani – fără îndoială. Şi în opinia mea, cînd oamenii vor vedea că asta se întîmplă, cînd vor vedea că Europa se deschide, va fi dintr-o dată o imensă schimbare politică, pentru că oamenii vor cere guvernului mai mult. Va exista o mare presiune asupra guvernului şi a parlamentului ca să nu se pună în calea unor astfel de lucruri. Şi de îndată ce asta începe să se întîmple, tranziţia se va derula de la sine, politicienii incapabili vor disparea, iar partidele vor începe să se întreacă în competenţă, şi chiar vor exista criterii de măsurare a competenţei lor, produsul intern brut, inflaţia, vor exista modele obiective de supraveghere a guvernului.

Europa Liberă: Cineva spunea că un stat post-sovietic poate pretinde că s-a constituit atunci cînd bunicul, părinţii şi copii au aceleaşi valori şi obiective. În Republica Moldova din păcate această omogenizare încă nu s-a produs.

Bruce Jackson: De fapt aşa s-a încheiat campania slovacă. Nu ne-am certat niciodată pe planul de acţiune pentru intrarea în NATO, sau pe bugetele apărării. Ce s-a întîmplat a fost că şcolarii din Slovacia au făcut acele vaporașe de hîrtie, au făcut cam 10 milioane de astfel de vaporaşe, la o populaţie de cîteva milioane. Şi cînd baiatul tău de cinci ani vine de la grădiniţă cu vaporaşe pe care scrie Europa, iţi spui: „copilul ştie”. „Şi atunci să mă întorc la Meciar? Inapoi la comunism?”. Am cîştigat cu ajutorul copiilor, pentru că ei au spus că vor în Europa, şi aşa am cîştigat alegerile, a fost grozav şi cred că aşa se va întîmpla şi aici.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG