Știți care este cel mai mare pitic din lume? Piticul... sovietic, era răspunsul unui vechi banc, revenit în memorie la citirea unor comentarii pe Facebook despre opinii radiodifuzate privind Festivalul „George Enescu”. Mai exact un punct de vedere despre povara financiară pe care o reprezintă el în acest moment, pe spatele contribuabilului, într-un timp cînd presa muzicală din întreaga lume discută efectele crizei financiare și nevoia de a găsi modalități de a echilibra politica și bugetele culturale.
Soluții panacee, în mod evident, nu există dar, repartizarea echilibrată a bugetelor culturale a devenit pretutindeni în lume, ceea ce francezii numesc un „casse-tête”.
Directorul Festivalului Enescu, Ioan Holender, însuși, aducea în discuție recent situația deplorabilă de la Opera din Timișoara, dar exemplele pot fi numeroase, de la criza gravă traversată de Filarmonica bucureșteană, pînă la cea petrecută la Constanța, de exemplu, cu Teatrul de Operă și Balet „Oleg Danovski”.
Desigur, nu există o relație de cauză la efect între finanțarea Festivalului Enescu și suferințele altor instituții muzicale din România. Există însă o întrebare pe care toată lumea pare să încerce să o ocolească, cu diverse argumente de gen „patriotic” și populist, anume dacă subvenționarea de către stat, cu opt milioane de euro, a unui festival mamut, este într-adevăr o decizie rațională în condițiile crizei actuale. Sau, la nivel uman, dacă ambițiile de a avea în România un Festival internațional „cum nu mai există în altă parte a lumii”, un soi de construcție muzicală echivalentă a Palatului Poporului, sînt justificate.
Dar, fie, chiar și așa, lăsînd la o parte o atitudinea disprețuitoare, necolegială față de brandul cultural model pe care îl reprezintă încă din epoca regimului trecut, centre muzicale central-europene cum sînt Praga și Budapesta, comparația cu Festivalurile de la Salzburg, Lucerna sau Londra apare lipsită de decență din multe puncte de vedere. Iar, cel financiar nu este cel de pe urmă.
Festivalul din Lucerna, cu structura sa complexă de concerte împărțită în trei principale secțiuni, - Festivalul de Paște, cel de Vară și Lucerna Festival la Pian - are un buget anual de cca. 19 milioane de euro. Partea pe care o plătește statul, prin intermediul cantonului și al orașului gazdă, nu depășește însă 3% din total (aproximativ 600 de mii de euro). Comparația, pe acest plan, esențial de politică culturală, nu-și are rostul.
Modeste aprecieri dacă te gîndești, de exemplu, că Festivalul atrage în prezent 150.000 de spectatori veniți din străinătate. Pentru a nu mai spune că are o orchestră proprie, că multe concerte sînt imortalizate și distribuite pe suport CD și DVD, că întreține un prețios parteneriat cu televiziunea Arte și cea japoneză, și că alte numeroase concerte sînt difuzate în direct pe internet de compania Medici TV.
www.medici.tv - extras dintr-un concert de la Festivalul de la Lucerna.
Există termeni de comparație valabili la ora actuală la București, pregătesc coproductorii ediției jubiliare măcar un DVD sau o serie de discuri din arhivele Festivalului sau ale Radioteleviziunii? Tăcere totală la recenta conferință de presă...
PROMS-ul britanic, celălalt festival, cu care vor să se compare organizatorii Festivalului „George Enescu”, este subvenționat de stat în proporție de aproximativ 30% din buget și nu am auzit ca onorariile plătite orchestrelor să fie supralicitate cu 10-15% în comparație cu alte festivaluri, în ciuda transmisiilor relativ numeroase ale televiziunii BBC.
Despre cultivarea culturii și politica culturală promovate în România este necesară o reflecție publică judicioasă, calmă, transparentă, luînd în cont experiența altora, lipsită de polemică și invective. Festivalul „George Enescu” nu va avea decît de cîștigat ca prestigiu cînd va ieși din postura de asistat.
