Linkuri accesibilitate

Reacția lumii politice occidentale e, în continuare, neclară. Toată lumea pare să fi fost luată prin surprindere. De departe, cea mai serioasă deficiență, e vizibilă în răspunsul american. Administrația Obama e "intelectual" nepregătită pentru desfășurările din Egipt. Președintele O bama s-a introdus voluntar într-o situație imposibilă.

Ambiguitatea Președintelui, blocat între ideologia pro-arabistă și obiectivele practice ale politicii externe americane, a produs un impas pe care retorica nu-l mai poate ascunde multă vreme. Aripa majoritar obamistă a Partidului Democrat american s-a grăbit să denunțe doctrina Bush ("democrația ca drept al popoarelor arabe"), a cochetat cu iluzia unui islamism "moderat" și constată acum că trebuie să aleagă între o forță populară necunoscută și o autocrație cheie pentru Orientul Mijlociu. Președintele Obama a început cu faimosul discurs de la Univeristatea Cairo, a întins o mînă către lumea arabă, s-a trezit ignorat, a ignorat la rîndu-i revoltele iraniene din 2009 și e redus, acum, la recomandări pioase de bună creștere către regimul Mubarak. E greu de crezut că administrația americană nu știe cum va reacționa Mubarak.

Adevărat, Președintele Hosni Mubarak, dinastul matusalemic al Egiptului, a făcut cîteva erori tipice pentru autocrații clasici. Mubarak s-a eternizat și, încurajat, de stagnarea constantă a regimului pe care l-a condus cu mînă de fier și abilitate, nu și-a fixat succesiunea. Pe de altă parte, Mubarak are, încă, destui ași în mînecă și nu pare să-și fi spus ultimul cuvînt. Fidelitatea armatei, a poliției și a serviciilor secrete nu pare în dubiu. În plus, importanța strategică a Egiptului e, evident, clară pentru toată lumea. Statele Unite au continuat să verse anual asistență de peste 1 milard de dolari.

Israelul e îngrijorat pentru că, la fel de evident, căderea lui Mubarak ar putea pune capăt acordului de pace care rezistă din 1979. Însă Israelul e în situația ironică în care aproape nu poate influența o situație vitală pentru propriile interese. Marele cîștigător al scenariului egiptean e, deocamdată, Iranul. Dealfel, de acolo vine și singura declarație oficială de sprijin pentru insurgenți. Celelalte state islamice sau arabe s-au abținut. Ipoteza iraniană mizează pe desăvîrșirea, la Cairo, a unui proces care a adus deja la putere forțe aliate sau favorabile, la Bagdad și la Beirut (unde Hezbollah a preluat controlul guvernamental). Avantajul moral iranian a fost enorm suplimentat de recentele scurgeri de documente girat de Al-Jazzera, în care Mahmoud Abbas și conducerea Autorității Palestiniene, fac figură de pekinezi serviabili în negocierile cu Israelul. Autoritatea și credibilitatea Hammas, aliatul Iranului, au fost enorm amplificate între palestinieni și în statele din zonă.

Mișcările din Egipt și, mai înainte, Tunisia, nu au și nu au avut, o agendă religioasă sau inter-arabă. Chestiunea palestinaiană a fost - în mod jenant pentru adepții occidentali ai mitului palestinian panarab - complet ignorată de demonstranți. Necazurile demonstranilor se află în altă parte: progres social, asistență economică și libertăți civile. Problema acestei realități e tocmai utilitatea ei ideologică pentru mișcări de tip radical. Fără excepții, militantismul islamic a știut să joace cu mare abilitate propagandistică aria justiției sociale și o va face, dacă dorește asta, și acum.

Însumînd, dislocările din Tunisia și, eventual, Egipt, pot produce o recalibrare dramatică pentru Orientul Mijlociu și pentru Europa. Semicercul de pe Mediterana de Sud și de Est se poate transforma cu ușurință într-o rampă încărcată de riscuri sub pîntecul moale al Europei. Tunisia și Egipt pot deveni rapid state nu neapărat ostile dar imprevizibile. Siria e, oricum, o sursă de probleme. Libanul e capturat de Hamas (și, deci, de interesele siriene). Libia n-a fost niciodată un partener stabil. Turcia trece printr-o febră pro-islamică sau, mai curînd, o mini-paranoia care joacă pe statutul de putere regională. Maroc și Algeria sînt ultrasensibile la evoluțiile de pe arcul arabo-islamic al Mediteranei și pot bascula pe neașteptate. Certitudinile parțiale dar vizibile dispar, una cîte una. Flancul de sud al Europei e expus unei febre pentru care nu există nici analiză, nici antidot.

Revoluțiile arabe sînt, așadar, un caz de agitație istorică previzibilă dar și o dilemă pentru care occidentul n-a dezvoltat un răspuns. În plan general istoric, revoluțiile arabe sînt a doua mare restructurare geopolitică pe care occidentul trebuie să o absoarbă, în utlimii 20 de ani. Paralelismul cu valul de Revoluții din Europa de Est a anului 1989 e frapant. În primul rînd, prin calitatea distinctă și diversă a consecințelor, în funcție de istoria, tradiția și realitatea socială a statelor atinse. Pînă și detaliile pitorești ale scenariului revoluționar sînt similare: dictatori fugiți, palate cutreierate de mulțimi mute în fața bogăției clanului conducător, rezistența camuflată a structurilor politice vechi, guverne schițate în pripă și înlăturate imediat, fraternizarea cu armata și ura față de serviciile de Securitate.

Însă paralela spune și altceva. Au trebuit să treacă 20 de ani pentru ca lumea arabă să înregistreze impulsul și să se miște în direcția imprimată de Europa de Est. Și chiar în sînul fluxului revoluționar est european, decantările sînt evidente: unele state au reușit, altele continuă cu inerție enormă sau nici măcar nu mai continuă procesele reformiste. După 20 de ani, avem în față, totuși, o ierarhie istorică discernabilă. Ea stabilește credibil, calitatea sau lipsa de calitate, sănătatea relativă sau regresia gravă a societăților. Blocul esteuropean s-a mișcat primul iar în interiorul lui, statele cu germen occidental încă viu, au reușit mai mult și mai repede. Celelalte state și societăți, marcate de un regres care le-a alterat valorile de bază, urmăresc pasiv obiective care s-au transformat, de cele mai multe ori, în realități fără conținut. Activată abia la 20 de ani de la această primă suită de transformări variabile, reforma lumii arabe dezvăluie un segment istoric mult rămas în urmă, tarat de o civilizație politică și socială care face, abia acum, bilanțul propriului dezastru.

O evolutie extrem de importanta pentru mersul evenimentelor din Egipt: declaratia liderilor militari care anunta ca armata nu va folosi violenta impotriva demonstrantilor. Pozitia armatei egiptene e cruciala. Cu un agregat enorm, 500000 oameni sub arme, armata e arbitrul echbilibrului de putere in Egipt. Anuntul de noninterventie al militarilor il lipseste pe Presedintele Mubarak de un atu extem de important, poate decisiv. Egiptul e, de luni seara, dupa anuntul militarilor, in mina armatei. Care poate dicta distributia puterii politice. Mai poate oferi Mubarak armatei ceva atractiv? Tot mai greu de crezut. Mubarak a creat o aristocratie militara pe care a inzestrat-o cu privilegii complete, de la salarii la imperii imobiliare. Altceva? Poate plecarea lui Mubarak, o miscare care ar da armatei calea de iesire din impasul moral al indelungatei sale asocieri cu autocratia.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG