Linkuri accesibilitate


Revolta din Tunisia și, cu atît mai mult, demonstrațiile din Egipt au pus în mișcare consecințe politice și istorice formidabile. Relatările de presă care rămîn, justificabil, la schema „revoltă populară contra autocrație” rețin ceva important. Însă lucrurile cu adevărat esențiale depășesc limpede atît percepția corespondenților de reflecție imediată cît și - din nou de înțeles - puterea de previziune a demonstranților.

Cadrul istoric general al șocurilor din Tunisia și Egipt e mult mai bine cunoscut decît ar fi de crezut. Comentatorii de primă linie au subliniat în mod repetat „noutatea absolută” a revoltei din Tunisia (și, poate, curînd, din Egipt) pe care au rezumat-o ca „primă răsturnare populară de regim autocrat în lumea arabă”. Nu e deloc așa. Sigur, succesul revoltei tunisiene vine după o încremenire interminabilă a autocrațiilor arabe dar concluzia care proclamă premiera tunisiană omite Revoluția Iraniană din 1979.

În fond, și atunci, răsturnarea regimului autoritar al Șahului Mohammad Reza Pahlavi a venit la capătul unei revolte populare enorme. Transformarea rapidă a revoluției populare iraniene într-un vehicol de promovare a noii autocrații religioase a dat capitolul final al mișcării, demonstrînd, la fel de fundamentat istoric, două lucruri: ezitarea unei mișcări populare animată de dorința de libertate dar lipsită de un program clar și - doi - capacitatea mișcărilor extremiste de a infiltra și prelua frisonul revoluționar. Acest precedent destul de neglijat în primele analize ale fermentului din Nordul Africii dă cadrul istoric fix al dilemelor care frămîntă atitudinea politică occidentală. Pe scurt: occidentul a sprijinit regimuri autoritare nondemocratice dar anti-anti-democratice.

Paradoxul e relativ simplu dar greu rezolvabil. El aduce decizia politică occidentală în fața unei duble impoziții. Pe de o parte, nevoia de stabilitate și securitate au condus la concluzia după care un autocrat capabil să înăbușe insurecțiile fundamentaliste e un autocrat util în care trebuie investit (Algeria și, mai înainte, Chile au făcut demonstrația). Pe de altă parte, doctrina democratică a occidentului nu poate refuza accesul la libertate individuală și pluralism politic al societăților.

Rezultatul acestei dileme s-a văzut, într-o serie istorică prelungă și sîngeroasă de succesiuni de la autoritarism la un nou autoritarism, în numele principiului democratic. Iranul e însoțit de exemple, astăzi, uitate sau reinterpretate: Cuba, Vietnam, Algeria, Chile, teritoriile Palestiniene și, într-o situație cu totul specială, Turcia. Însă precedentul imediat e apariția administrației Hamas în teritoriile Palestiniene, sub suflu popular și învestitură democratică. Vor intra Tunisia și Egipt în aceași buclă istorică?

Cazul Tunisiei e cel mai puțin alarmant. O țară mică, relativ bine educată cu un venit pe cap de locuitor în jur de 9000 de dolari, e mult mai bine pregătită să reziste în fața infiltrării radicale a islamismului politic doctrinar. Egiptul e într-o situație mult mai complicată. Cu 80 de milioane de locuitori și cu un standard de viață deplorabil, Egiptul e un stat urmărit de probleme interne fără sfîrșit. În definiția cea mai strictă, conflictul intern de bază al societății egiptene contemporane e războiul civil nedeclarat între autoritatea laică, reprezentată de Liderul autocrat plus aparatul militar, și mișcările islamice radicale. Polul islamic egiptean are o tradiție bine fixată, încă din epoca interbelică.

Frăția Musulmană, fondată în 1929, a devenit rapid o armată politică, socială și militară redutabilă. De altfel, ramura palestinană a Frăției a generat, după o suită de transformări secundare, mișcarea Hamas. În orice caz, de 80 de ani încoace, conflictul Stat Laic - Islam Organizat a trecut prin stadii mai mult sau mai puțin violente: statul a reprimat masiv sau, alternativ, a folosit insurgența muslmană ca forță anti-comunistă iar Frăția Muslumană (cunoscută sub numele de Ikhwan) a reacționat cu campanii de asasinate care au eliminat un Președinte (Anwar El Sadat, în 1981).

Deloc surprinzător, Egiptul e, politic vorbind, leagănul islamismului revoluționar. Sayyid Qutb, ideologul primordial al islamismului extremist, s-a născut în Egipt și a fost executat în Egipt. Osama Bin Laden și Ayman Zawahiri, lideri Al Qaida, au gravitat și s-au format în jurul Frăției Musulmane egiptene. Spectrul islamic e bine așezat în Egipt, mai ales în situația în care corupția oficială a favorizat intervenția Frăției Muslmane ca furnizor de securitate socială și educație, prin acțiunea energică a unei rețele paralele de școli, spitale și forme de într-ajutorare care a penetrat profund lumea numeroasă a dezmoșteniților egipteni. Pe scurt, dacă există cu adevărat o structură care poate da program, poate orienta și chiar prelua mișcarea de stradă, atunci Frăția Muslmană e unicul candidat.

Revenind la problema cadrului istoric, Frăția Musulamnă poate juca, în Egipt, schema Bolșevică care a reformulat Revoluția Rusă sau, pentru amatorii de istorie mai recentă, schema khomeinistă din Iranul anului 1979. Mulți reporteri au relatat entuziast despte apariția în scenă a lui Mohammad El Baradei, fostul Director al Agenției pentru Energie Atomică de la Viena. Baradei e un moderat obișnuit cu diplomația tăcută a negocierilor nucleare dar și un personaj politic fără bază populară acasă, în Egipt. Din acest punct de vedere, apropierea lui Baradei de Frăția Musulmană (cu care pare să fi încheiat un pact semi-oficial) e o mișcare de oportunism logic. În plan general, mișcarea lui Baradei dovedește, însă, o naivitate intactă: Frăția are, desigur, nevoie, de fețe onorabile și portabile în drumul spre putere.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG