Conferințele internaționale au avut întotdeauna un nume foarte bun. Reuniuni de cîteva zile sau o săptămînă adună cîteva zeci, sute sau chiar mii de invitați, plus celebrități, plus șefi de stat și guvern, întotdeauna într-o - pardon de expresie! - locație de mare prestigiu sau foarte exotică.
Cancun, pe litoralul mexican, e un loc plin de farmec și conferințe. Davos, super orășelul de lux din Alpii elvețieni, e celălalt nume de mare reputație. Temele sînt mai puțin importante. Sau sînt importante dar nu se se aleg cu un tratament serios. După cazarea în hoteluri suprastelare, invitații trec la lucru și recită de pe hîrtii compuse acasă cu săptămîni înainte. Se aplaudă politicos iar, dacă e vorba de un șef de stat, se aplaudă zelos.
Ce rămîne la sfîrșit e ușor de spus și de calculat. Deobicei, o declarație finală sau un munte de comunicări despre climă, sărăcie, pace, tehnologie, dezvoltare și nici o idee solidă. Există și cîștiguri concrete dar ele intră în contul organizatorilor care percep, de pildă, participanților la întrunirile de la Davos o taxă de minimum 70000 de dolari.
Ziariștii se aleg cu pretexte pentru articole de necitit dar culeg multe informații și mai ales bîrfe, seara cînd sînt tolerați de milardari, vedete sau oameni de stat puțin băuți și în căutare de ecou. Supergreii au prilejul să se întîlnească și să pună la cale mersul lumii dar, mai ales, să își etaleze opulența.
În ultima zi toată lumea pleacă. Pe rînd. Mai întîi, jet-urile și elicopterele private. Apoi avioanele și mașinile de rînd. Peste un an, spectacolul se repetă și, dacă invitații s-au simțit bine, vor reveni. Cu soțiile.
