„Tăcerea a fost, în sfârşit, ruptă prin această îndrăzneaţă operă de artă, care nu are egal în literatura europeană actuală”, în astfel de termeni Süddeutsche Zeitung salută apariţia romanului Leagănul respiraţiei, de Herta Müller, Humanitas, 2010, ceea ce consună oarecum cu percepţia interioară a autoarei, exprimată prin gura protagonistului, Leopold Auberg: „Port cu mine un bagaj tăcut. Atât de profund şi de îndelung m-am împachetat în tăcere, că nu mă pot nicicum despacheta în cuvinte”. Mai trebuie adăugat că-n spatele personajului fictiv Leo Auberg stă un om real, şi nu unul oarecare, ci poetul Oskar Pastior, cu care de altfel Herta Muller ar fi trebuit să scrie – la patru mâini – acest roman, dacă moartea acestuia nu punea imensa povară a confesiunii pe umerii scriitoarei de limbă germană, născută în România. Ei bine, romanul chiar debutează cu o „împachetare” – împreună cu toţi etnicii germani cuprinşi între 17 şi 45 de ani din România lui 1945, Leo urmează a fi ridicat şi trimis într-un lagăr de muncă din URSS – , familia echipându-l pentru lunga-i călătorie. „… bunica mi-a spus: ŞTIU CĂ TE VEI ÎNTOARCE. Am reţinut această propoziţie, (…) am luat-o cu mine în lagăr. A lucrat în mine mai mult decât au făcut-o toate cărţile…”
Urmează şaizeci şi ceva de capitole, mai mari sau mai mici, în care se descrie viaţa de zi cu zi din lagăr: Despre oamenii severi; Despre Îngerul foamei; Despre intoxicaţia cu lumină de zi; Despre cărbune etc., etc. Fără să vreau, mă gândesc la Povestiri din Kolâma, ale lui Varlam Şalamov, ca densitate a suferinţei pe cm pătrat de pagină, autoarea germană având şi atu-ul de a fi poetă. Căci nu factologia goală, ci fiorul cu care-i adusă-n text face din Legănul respiraţiei o capodoperă: „Iar nouă cerul gurii ni se-nălţase într-atât, încât în timpul mersului ecoul paşilor se dădea de-a rostogolul prin gură” sau „Pâinea era mereu acoperită cu un cearşaf alb ca şi cum ar fi fost un morman de cadavre” sau „Scuturatul morţilor e felul nostru de a-i jeli (...) Lagărul e-un univers practic” sau „De la întoarcerea mea din lagăr, noaptea nedormită este o valiză din piele neagră. Iar valiza asta o port sub frunte”.
În chiar anul apariţiei romanului Herta Müller primeşte Premiul Nobel pentru Literatură.
