Linkuri accesibilitate

Dezamăgirile au obligat societatea să treacă de la romantism la un realism brutal.


18 ianuarie 2001

Actualitatea. (Comentariu: Octavian Paler).

Preţul istoriei.

Alegerile de acum două luni ar putea fi asemănate, cred, cu un cutremur care a zguduit şcena noastră politică şi care are mai multe replici. Prima undă de şoc, cea la sfârşitul lui noiembrie anul trecut, a golit Palatul Victoria, Palatul Cotroceni şi sălile celor două camere ale Parlamentului, pentru a veni în ele noi locatari.

Acum e rândul replicilor. În ordine cronologică, prima va avea loc vineri 19 ianuarie, când se va întruni conducerea naţională a PDSR pentru a alege noua conducere a partidului. Fotoliul lui Ion Iliescu a rămas gol după ce s-a instalat la Cotroceni.

A doua, mult mai dramatică, se va petrece de vineri până duminică, având epicentrul la Teatrul Naţional unde se va desfăşura congresul ţărăniştilor.

Vor urma apoi replici la liberali, la democraţi, la ApR-işti. Pe scurt, se schimbă ceva în viaţa politică românească. Încă nu-mi dau seama dacă se poate vorbi de o limpezire a apelor tulburi sau măcar de o reaşezare a rosturilor de natură să aducă o primenire, un aer mai proaspăt. Dar schimbări vor interveni, în primul rând schimbări de lideri.

Apoi are loc şi o schimbare de generaţii. Până acum, cu minime excepţii, fotoliile principalelor partide erau ocupate de bătrâni. E rândul generaţiei de mijloc să arate ce poate.
În fine, în logica firească a lucrurilor se va produce probabil şi o schimbare de mentalităţi. [...]

PDSR îşi ţine conferinţa naţională după o victorie electorală care l-a readus la putere. PNŢCD îşi va ţine congresul după o dezastroasă înfrângere, care l-a înlăturat nu numai de la putere dar şi din Parlament.

Răsfoiam zilele trecute al doilea volum de memorii al lui Ion Raţiu, apărut sub titlul „Din zilele unei democraţii originale”. Volumul cuprinde note zilnice din 1991. Mi-am reamintit atmosfera din acea perioadă în care prestigiul revoluţiei era încă neştirbit iar aşteptările noastre, multe dintre ele naive, romantice, aveau o tensiune specială ceea ce şi explică de ce în acea vreme apolitismul devenise o vorbă de ocară. FSN-ul ocupa mai multe locuri în Parlament decât ocupă acum PDSR-ul.

Îşi putea permite să treacă prin forul legislativ orice dorea. Opoziţia avea un rol decorativ. Este adevărat, PRM nu devenise al doilea partid ca pondere parlamentară, nici ţărăniştii nu erau în situaţia de a vedea aula Parlamentului doar la televizor. Dar guvernul FSN nu era minoritar precum actualul guvern Năstase.

Cu toate acestea, orizontul de aşteptare în straturile sociale mai puţin reticente la schimbare, era ridicat. [...] eram plin de încredere că normalitatea reprezintă o simplă chestiune de timp. Moral vorbind, trăiam o epocă activă, cu fermenţi ce făceau mai puţin cenuşii realităţile.

În interiorul PNŢCD, de care desigur Ion Raţiu se ocupă pe larg în memoriile sale, existau destule fricţiuni, destule lupte, nu tocmai de idei dar şi acolo domnea optimismul. După 9 ani, situaţia este total diferită: azi apolitismul nu mai este hulit. [...] Dimpotrivă, pentru mulţi a devenit un refugiu igienic. Dezamăgirile au obligat societatea să treacă de la romantism la un realism brutal.

PDSR se află la putere fără complexele pe care le avea FSN, acum 9 ani iar PNŢCD se teme să nu dispară din istorie.
Am evoluat ? Am involuat ? Îmi pun aceste întrebări cu o inevitabilă melancolie.
XS
SM
MD
LG