Linkuri accesibilitate

Suspansul – prelungit până-n ultima clipă – trebuie că a ţinut lumea literară cu sufletul la gură: cine dintre cei 5 nominalizaţi (îi dau în ordine alfabetică: Dinu Flămând, Ovidiu Genaru, Ion Mircea, Nicolae Prelipceanu şi Vasile Vlad) va deveni cel de al 20-lea laureat al Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, printre favoriţi numărându-se în primul rând Ion Mircea, secondat de Vasile Vlad şi Dinu Flămând, fără a-l uita pe Ovidiu Genaru. Altfel spus, juriul din acest an a avut o sarcină cu atât mai grea, cu cât tuscinci autori aparţin practic aceleiaşi generaţii, formând un compact „pachet de înaintare”. Nu-i mai puţin adevărat că vizibilitatea unora încă rămâne-n urma valorii operei propriu-zise (mă gândesc la Vasile Vlad şi Ovidiu Genaru), la fel cum acţiunile altora (îi am în vedere pe Nicolae Prelipceanu şi Dinu Flămând) mi se par puţin supraevaluate. Mărturisesc, îl şi vedeam deja pe Ion Mircea încoronat în catedrala Uspenia din Botoşani, mai cu seamă că ultimul număr al revistei „Poetic Internaţional” îl scotea în faţă (y compris, pe prima copertă), tocmai în vederea ceremoniei din 15 ianuarie, când noutatea a căzut: cel de-al 20-lea primus inter pares se numeşte Dinu Flămând.

Nu comentez decizia juriului, altminteri oarecum previzibilă – decât că le dau numele membrilor acestuia: acad. Nicolae Manolescu (preşedinte), Mircea Martin, Cornel Ungureanu, Ion Pop, Alexandru Călinescu –; ceea ce mi se pare important este premierea nu atât a unui poet, unul pe deplin afirmat, cât a unei direcţii, una dintre cele mai fertile şi cu bătaie lungă, a poeziei româneşti contemporane, şi anume cea impusă de revista clujeană „Echinox”, al cărei membru-fondator este laureatul din acest an. (Între paranteze fie spus, seria de „echinoxişti” premiaţi începea în 2009, cu poetul clujean Adrian Popescu; totodată, sibianul Ion Mircea se numără şi el printre membrii-fondatori ai „Echinox”-ului.) După „onirici” (niciodată nu voi osteni să le dau numele: Leonid Dimov, Virgil Mazilescu, Daniel Turcea, Emil Brumaru ş.a., ca să-i citez doar pe poeţi), iată-i pe „echinoxişti” influenţând decisiv canonul liric românesc. Cu riscul de a-mi supăra congenerii optzecişti, cred cu tărie că nu atât Cenaclul de Luni, ci „Echinox”-ul constituie proiectul cultural magistral al ultimelor decenii, tocmai datorită continuităţii pe care a asigurat-o în toţi aceşti ani (de la pe atunci tinerii profesori Marian Papahagi şi Ion Pop, trecând prin aripa ardeleană a generaţiei ’80, revista e preluată de generaţia ’90, acum fiind făcută de douămiişti). Într-un cuvânt, clipa astrală a „Echinox”-ului a venit iată, pentru cea de a doua oară, odată cu solstiţiul de iarnă.

Cât despre poetul Dinu Flămând, amintesc că dincolo de propriile volumele de versuri, publicate în ţară (Apeiron, 1971; Poezii, 1974; Altoiuri, 1976; Stare de asediu, 1983; Viaţă de probă, 1998; Tags, 2002; Frigul intermediar, 2006 ş.a.) şi străinătate (Estado de sitio, Madrid, 1983; Poeme în apnee/ Poèmes en apnée, Paris, 2004; Exisă oare viaţă înainte de moarte?/ Haverá vida antes da morte?, ed. bilingvă, Porto, 2007; La luce delle pietre, Antologia 1998-2009 , Bari, 2010 ş.a.), acesta este şi un apreciat traducător, de-ar fi să citez tălmăcirile sale din Fernando Pessoa, Jorge Luis Borges, Philippe Sollers, Samuel Beckett, Umberto Sba ş.a.
Închei aici, nu înainte de a invita în scenă poetul laureat:

* * * * * * *
Dinu FLĂMÂND

Moartea bătrânului

De acum înainte ceasurile din camera lui
încep să fie întoarse de alte mâini,
de acum înainte lucrurile din casa veche
vor fi înghesuite prin alte case.

În timp ce murmură prin preajma lui oameni
cu glas de oameni,
fălcile lui sunt legate – de frică
să nu ne dezvăluie un secret al timpului.

De acum înainte teama de moarte se-ndepărtează
pentru că el îşi asumă moartea,
dar revine şi mai neaşteptată, din aceeaşi pricină tocmai.
Cei care l-au văzut gol şi pur
l-au ajutat să-şi îmbrace ultima cămaşă,
mai tinerii au aflat pentru prima dată
cât de greu intră o mână ţeapănă-n mânecă.

Nu se ştie dacă ultimul său gând s-a stins,
ori dacă mai pulsează cu un vag plictis.
Mâini zorite-l aşează acum sub lespede
ca pe un snop de cânepă la topit.

Se mai crede că sufletul e o piatră aruncată spre cer;
ca dovadă: norii se răspândesc în cercuri…

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG