Linkuri accesibilitate


Pînă de curînd, terorismul islamic nu îndrăznea să își rostească numele întreg. Violența ucigașă și sinucigașă a atentatelor era însoțită de declarații rituale care verificau, în primul rînd, fidelitatea față de un anume Islam, de interpretare strictă. Lucruile s-au schimbat dramatic, în ultimele cîteva săptămîni.

Atentatul care a ucis 21 de creștini copți, în Egipt, la Alexandria, atentatele similare din Pakistan, masacrele din Nigeria și asasinarea, foarte recentă, guvernatorului provinciei pakistaneze Punjab (vinovat de proteste fața de legea anti-blasfemie invocată pentru condamnarea la moarte a unei femei creștine) spun ceva important: asaltul islamic își desfășoară la vedere agenda integrală. Schimbarea e un semn evident de siguranță. Rețelele teroriste controlate sau inspirate de Al Qaida au făcut pasul pentru că nu mai au temeri.

La baza deciziei care a lansat clar violența islamică împotriva creștinilor și a simbolurilor creștine stă un calcul psihic și ideologic precis. Planificatorii violenței teroriste islamice simt că momentul e complet ferit de riscuri. Altfel spus: că declarația de război împotriva creștinilor și a creștinismului nu se va întoarce împotriva agresorului. De unde acest pariu, deocamdată reușit?

În principiu, din indiferența sau, chiar, ostilitatea instituțiilor occidentale față de tot ce e direct sau indirect creștin. Laicizarea occidentului e un proces istoric vechi, activ și influent cu mult înainte ca Islamul să erupă pe scena politică globală. Însă militantismul agresiv incorporat oficial în doctrina de stat a democrațiilor occidentale e un fenomen mult mai nou. Disprețul superior pentru „superstiția” religioasă încoronează decenii de dominație a culturii publice administrate, în Occident, de instituții de învățămînt și medii de informare complet anexate de determinism și relativism.

Puseul militant dezlănțuit împotriva tradiției culturale europene a făcut ravagii în viața publică, unde a fixat un tipar educațional și o poză existențială obligatorii pentru omologarea socială. Cu alte cuvinte, orice poziție neconformă aduce cu sine excluderea din sau interdicția de intrare în circuitul profesional sau pe scena socială oficial recunoscută. Tocmai acest sprint care a decuplat elitele de tradiția culturală europeană a dat certiudinile de care avea nevoie marele adversar islamic, înainte de atacul forntal.

E foarte probabil ca dovada finală să fi venit în timpul așa numitei afaceri a caricaturilor anti-Mahomed publicate de un cotidian danez și urmate de reacția vehementă (și orchestrată) a mulțimilor islamice. Elitele culturale, dar și guvernele occidentale, au reacționat atunci cu un enorm reflex de autoculpabilizare. „Luminile” occidentului au făcut singure și nesilite toate serviciile de punere sub acuzare la care fanaticii musulmani n-ar fi îndrăznit să viseze. Reacția timorată și servilismul incriminant degajat de criza caricaturilor daneze a deschis pîrtia și a eliminat orice reținere.

Agresiunea islamică putea începe în varianta ei deschisă și maximală.
Valul de atacuri care a lovit ținte creștine în ultimele cîteva săptămîni a fost, delatfel, urmat, așa cum scontau agresorii, de o tăcere desăvîrșită. Nici un lider cultural sau politic occidental n-a îndrăznit să vadă în violența anti-creștină un atac deliberat, deși aceiași lideri reușiseră să vadă foarte ușor un atac deliberat împotriva Islamului în caricaturile daneze.

În consecință, e de crezut că actele de violență anti-creștină se vor înmulți, vor dispărea și vor reapărea la comandă, pentru că, între timp, agresorii islamici au înțeles: intimidarea funcționează și trebuie administrată în doze bine reglate. Pas cu pas, violența și administrarea strategică a violenței pot desena conturul pe care se vor plia politicile de retragere ale Occidentului.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG