Linkuri accesibilitate

De la arta fotografiei și a portretului la muzică: Steve McCurry


Una din coperțile discurilor Bach ilustrate cu portretele lui Steve McCurry

Una din coperțile discurilor Bach ilustrate cu portretele lui Steve McCurry

Steve McCurry: „trebuie să fi întotdeuna hotărît, voluntar și tenace, să te înarmezi cu răbdare și să continui demersul în ciuda respingerii sau a refuzului”.


O expoziție retrospectivă, deschisă zilele acestea în Franța, la Casa Artelor de la Thonon-Evian, face mult să se vorbească despre arta fotografică și politică. Retrospectiva îi este consacrată unuia din cei mai cunoscuți fotografi-reporteri americani, Steve McCurry, membru al Agenției Magnum din 1985.

Născut la Philhadelpia în 1950, trăind la New York, absolvent al unei facultăți de artă și arhitectură a Universității Pennsylvania, Steve MacCurry a lucrat inițial ca fotograf pentru o revistă americană și apoi a început o carieră de reporter, cu o călătorie în India. Inceputul carierei internaționale, urmată rapid de celebritate, s-a petrecut în anii 1970, cînd a traversat frontiera pakistaneză în zona controlată de talibani a Afganistanului, deghizat în paștun, cu puțin timp înaintea invaziei sovietice.

Fotografiile cu care a revenit în Statele Unite, portretele impresionante și de o frumusețe picturală pe care le-a realizat, înregistrînd pe peliculă, între altele, chipurile unor copii refugiați din cauza războiului, au fost publicate ulterior în întreaga lume. Imaginile au făcut să fie distins cu premiul Medalia de Aur Robert Capa (după numele unui alt celebru fotoreporter, premiu dedicat fotografilor ce dau dovadă de un curaj și fapte excepționale) și să-i determine cumva cariera și peregrinările succesive în zone de conflicte internaționale, începînd cu războiul dintre Iran și Irak, continuînd cu cel din Liban, Cambodgia, războiul din Golf, fosta Iugoslavie și Afganistan, martor al atacului terorist de la 11 septembrie 2001 de la New York ș.a.m.d.

Reportajele sale, axate mai puțin pe confruntarea militară cît pe consecințele ei pentru populația civilă, cu imagini extrem de expresive ale victimelor sau refugiaților, i-au adus numeroase distincții internaționale.

Steve McCurry la una din expozițiile sale (foto: Ahmed Arup Kamal)
Steve McCurry a rămas, între timp, așa cum o ilustrează interviurile sale, un personaj de o modestie puțin obișnuită, cum spune el, ca și la începutul carierei, „capabil să se emoționeze, să fie îngrozit, șocat de ceea ce vede”. Iar pentru a face o fotografie expresivă, adaugă el, „pîndește, inconștient, o privire, o expresie, trăsături umane sau reflecții ale unei nostalgii, capabile să rezume, sau mai exact, să reveleze o viață. Un chip care reflectă condițiile, frumusețea sau nenorocirea unei țări și, din această perspectivă, pot să rămîn ore întregi observînd oamenii”.

„In general, călătoresc însoțit de un traducător și un asistent, ceea ce șterge bariera limbajului. Dincolo de aceasta, pentru a se face înțeles, foarte adesea, limbajul corpului e suficient. Oamenii simt, în funcție de privire sau de expresia feței, că intențile mele sînt oneste”. Abodarea nu este însă întotdeuna suficientă și Steve McCurry amintește că în Afganistan, pleca adesea de la principiul că dacă se apropia de 50 de femei afgane, cerîndu-le permisiunea de a le fotografia, întotdeuna una sau două dintre ele acceptau. Ca fotoreporter, „trebuie să fi întotdeuna hotărît, voluntar și tenace, să te înarmezi cu răbdare și să continui demersul în ciuda respingerii sau a refuzului”.

Indrăgostit de lumea Asiei de sud-est în special, Steve McCurry se apără în fața celor care îl descriu ca dorind să înfrumusețeze realitatea. „Ar fi eronat să se spună că am o viziune romantică, de idilizare a Asiei. Am și imagini dure, cu deosebire seria mea de portrete ale unor intouchables. Nu am pretenția să explic în imagini ceea ce este Asia și călătoresc în ritmul întîlnirilor mele”. Dincolo de explicațiile date de McCurry, e greu să nu vezi în seriile sale de portrete un întreg univers uman, adesea rezultatul bulversărilor de ordin politic, al conflictelor ce destramă destine și vieți, ca și o predispoziție pentru estetică și arta portretului, amintind uneori de expresivitatea unui Caravaggio sau de portretistica flamandă.

Coperta volumului 18 ultimul apărut din seria de Cantate de Bach
Și nu întîmplător fotografiile sale au fost alese de soția dirijorului britanic John Eliot Gardiner pentru a ilustra seria celor 27 de volume ale cantatelor de Bach, înregistrate în urmă cu zece ani, în cursul unui pelerinaj mondial muzical, cînd se împlineau 250 de la moartea marelui compozitor. O serie încheiată luna trecută cu apariția ultimului volum, cu cantate de Crăciun și care clădește o punte originală între arta fotografiei și muzică.
XS
SM
MD
LG