Linkuri accesibilitate

Atemporala sincronizare culturală


Raportările, referințele culturale, chiar ale unor elite ale momentului, sugerează „găuri negre” importante.


Unul din fenomenele comune Europei centrale și estice, inclusiv statelor post-sovietice după 1989, a constituit-o și, în unele țări, încă o constituie, recuperarea și sincronizarea culturală, după anii de izolare sub regim comunist. O izolare, firește, mai mult sau mai puțin relativă, în funcție de țară, de permeabilitatea cenzurii impuse, de calitatea învățămîntului și a elitelor culturale, ca și a relațiilor lor cu lumea exterioară.

Revoluțiile din 1989, prăbușirea și dezmembrarea ulterioară a imperiului sovietic au deschis, pe de o parte, ferestrele pentru reîmprospătarea aerului și a culturii și, pe de alta, cu predilecție în republicile post-sovietice, a născut probleme noi de identitate națională și culturală.

Moldova este, cumva, un caz aparte în acest univers problematic, iar recuperarea și sincronizarea s-au produs și se petrec în continuare mai lent decît în alte țări, cu o tendință de a se sări etapele firești, și neajutate de o politică coerentă de stat pe plan cultural și în domeniul educației. Au contribuit la prelungirea acestei situații anii de regim comunist, incapacitatea asimilării faptului că, așa cum o arată orice statistică, Moldova este un stat multi-etnic și destinată unei coexistențe și amalgam de poli culturali diferiți, și, mai ales, inepta promovare a teoriei moldovenismului și a neclarificării și neacceptării, prelungite timp de două decenii, a evidenței că limba majorității populației este cea română. Intr-un cuvînt, o politică păguboasă pentru cultură.

Nu este de mirare astfel că, dacă se rezumă simplificator, tendințele literaturii tinere din Moldova, sincronizarea pare să se reducă la o redescoperire a libertății sexuale, inclusiv de limbaj „pipărat”, a anilor 60-70 ai secolului trecut și la o obsesivă privire mai mult sau mai puțin dostoievskiană spre imperiul și lumea ruso-sovietică dispărute, dar ale căror umbre planează încă asupra cursului politic și economic al țării.

Excepțiile individuale există, în mod evident, dar esențial este curentul general, absența unor politici recuperatoare și deschizătoare de orizonturi culturale în pas atît cu o literatură și o exegeză clasică, cît și cu vremurile actuale. Raportările, referințele culturale, chiar ale unor elite ale momentului, sugerează „găuri negre” importante, și am constatat-o recent în aprecierea „pravoslavnic milostivă” la Chișinău a valorii unui Adrian Păunescu, pînă și de autoritățile cele mai înalte ale statului, sau, în alt context, în redescoperirea bruscă a publicistului C. Stere, pretins sincronă cu critica din România. Intelectualul în cauză habar n-avea, vădit, de studiile unui Zigu Ornea, apărute la București încă din anii ’70 și urmate de o mare monografie de referință, publicată în 1989.

De altfel, nu trebuie să fi sociolog pentru a face un profil al amatorului de carte moldovean în aceste zile și implicit a intelectualului matur sau în formare. Cum o atestă seria de interviuri din rubrica Europei Libere la Librăria din cartier (pe care o puteți citi/consulta oricînd pe site-ul nostru), cartea „de căpătîi e ce avem de la Ion Druță” și Creangă, în ale căror personaje, spunea cineva, „revăd poporul nostru” și de la care se poate învăța „să scriem corect și frumos”; dorită este literatura interbelică (cu referiri la Slavici, Ibrăileanu, Gib Mihăescu și Camil Petrescu), restul intereselor împărțindu-se între autorii cei mai variați din literatura universală, selectați după criteriul „devenit recent vestit” (în care sînt alăturați, de-a valma, Coelho, Marquez, Bulgakov, Fromm, Henri Troyat, Jeffrey Archer etc.). Orientări ce ar trebui, cel puțin, să dea de gîndit...

Pe aceeași temă

Previous Next

XS
SM
MD
LG