Armenia e imediat descifrabilă. Trăsăturile sînt izbitoare, din prima clipă. După cîteva zile, totul e clarificat, nimic nu mai poate fi nou sau surprinăzător. Unicitatea armenismului se instalează cu siguranța pe care alte locuri și nații abia o îngăduie, după vizite lungi. Ce e atît de izbitor în Armenia?
Mai întîi, omogenitatea etnică. Cele cîteva tipuri clasice de fețe și corpuri se prezintă rapid și continuă să se perinde, reluîndu-se și înlocuindu-se fără oprire. O apariție blondă șochează ca o cădere de meteorit. Absența altor profiluri etnice e aproape desăvîrșită iar impresia de repliere în sînul aceluiași tipologii sugerează un reflex defensiv, dicatat de nevoi de conservare istorică. Între popoarele europene, această aliniere totală e de găsit numai la islandezi dar acolo a lucrat, înainte de orice, poziția izolată și cenzura climatică.
Cine se așteaptă să găsească, după modelul fostelor periferii sovietice, o remanență rusă însemnată va căuta degeaba. Rușii nu sînt sau nu mai sînt. Nu contează. Din nou, impresia de bază se leagă de o forță culturală compactă și masivă care a respins sau a descurajat metisajul. Alfabetul propriu e unul din semnele care marchează insistent diferența totală. Cultural, Armenia e, practic, necontaminată de rusificarea care a subțiat sau tulburat tradiția altor națiuni ex-sovietice. Cu atît mai mare a e șocul produs de răspîndirea rusei vorbite. Efectul trimite la o cochilie sonoră nelocuită.
Omniprezența diasporei e următoarea constantă. Clădirile, monumentele, componența instituțiilor de învățămînt sînt marcate vizibil de revenirea directă sau prin semnătură financiară a armenilor din diaspora. 7 milioane de armeni răspîndiți în toată lumea se amestecă permanent printre cei 3 milioane rămași acasă. Cazul armean verifică situația clasică a națiunilor private consant de statalitate. Paralela cu masa, coerența și influența diasporelor poloneză și evreiască e clară.
Viața religioasă pare, la început, un scenariu exotico-turistic. Armenia e primul stat creștin al lumii (proclamat în 301). Filtrul arhaic prin care trece fiecare piatră și biserică din Armenia e o propunere turistică. Însă bisericile și mînăstuirile sînt pline iar evlavia colectivă are o sinceritate evidentă. Am văzut un superb seminar teologic, am avut onoarea să fiu primit de Katolicos, liderul Bisericii Armene, și am remarcat imediat spontaneitatea trăirii religioase. A fost Armenia, cîndva, comunistă? Imposibil. Profunzimea istorică a creștinismului armean și splendoarea misterioasă a arhitecturii monastice explică în mare parte vitalitatea religioasă nepătată a armenilor dar nu o poate explica întru totul. Din nou, exact ca în cazul polonezilor și evreilor lipsiți pentru mult timp de cadre politico-statale, religia a devenit singura formă de identitate.
Dealtfel, siguranța și dezinvoltura societății cotidiene armene spune tot: lipsiți de dileme interioare și neclarități trecute, armenii dau un spectacol cu totul neobișnuit pentru societățile moderne. Strada și lumea sînt așezate, nu gîlgîie de tensiuni și nu cunoaște nervozitatea care zgîlțîie în orice clipă alte societăți.
Singularitatea Armeniei e de invidiat. Deși, la o cercetare mai atentă, prețul e enorm. Toate certitudinile și echilibrele care dau cursul clar al vieții Armeniei au fost zmulse dintr-o istorie cumplită: ocupație, violență genocidală, dezmembrări repetate. Retragerea, eschiva, „boicotul istoriei” cîntate și prețuite prin alte părți dau, desigur, supraviețuirea. Nu caracterul. Sau, dacă îl dau, rezultatul e mult sub media armeană.