Linkuri accesibilitate

În ţările civilizate, sindicalismul nu se substituie politicului, şi viceversa, atât de făţiş şi atât de păgubos ca în România.


Ultima moţiune de cenzura depusă de opoziţia parlamentară a fost un eşec, în ciuda faptului că a fost sau ar trebuit să fie însoţită, ca factor de presiune, de o moţiune a străzii, adică o uriaşă demonstraţie sindicală. Ameninţătorul munte sindical a născut un şoricel. Cei peste de o sută de mii de protestatari anunţaţi, au fost, în realitate, mai puţini de trezeci de mii. Acest eşec şi intrarea în funcţiune a legii care obligă liderii sindicali sa depună declaraţii de avere şi de interese au adus din nou în actualitate sindicatele, problemă spinoase a unei democraţii peste poate de originală şi formă fără fond, dar cu fonduri. Liderii sindicali s-au opus cu înverşunare legii. Pasamite, asimilarea funcţiilor sindicale cu funcţii şi demnităţi publice ar fi un abuz menit să supună pe liderii sindicali la presiuni din partea autorităţilor publice. Au avut chiar şi o iniţitivă de blocare a legii, invocându-se independenţa sindicatelor faţă de stat, pentru că „aşa este în toate ţările civilizate”.

E bine că liderii sindicali invocă experienţa statelor civilizate, a ţărilor cu tradiţie democratică. Acolo, însă, forţa sindicatelor nu consta în puterea liderilor de a scoate lumea stradă, ci în ştiinţa de a negocia, de a apăra drepturile salariaţilor, în tratative, uneori, epuizante, pentru a găsi un echilibru just între salarii şi munca depusă, pe de o parte, şi interesele patronatului pe de altă parte. O întreprindere falimentată de o politică salarială radicală din partea sindicatelor înseamnă locuri de muncă pierdute şi şomaj, ceea ce nu este în interesul sindicatelor, nici al membrilor săi. N-am văzut un singur singur lider sindical român cu astfel de preocupări.

In schimb mai toţi sunt corupţi de politică şi de afaceri. Pentru a-şi asigura liniştea socială, politizarea a fost o politică deliberată a celor care au pus mâna pe putere după decembrie 1989, perpetuata mai apoi în beneficiul unor lideri şi în paguba mişcării sindicale. Miron Mitrea a fost primul care a schimbat haina de lider sindical cu costumul de politician. De atunci, şi alţi lideri au făcut pasul spre politică, unii au devenit chiar parlamentari, conservându-şi prin interpuşii influenţa în sindicate şi uneori chiar şi funcţiile. Peste tot în lume, avînd în vedere obiectivele sociale, sindicatele sunt apropiate de partidele de stânga. Insă, în ţările civilizate, sindicalismul nu se substituie politicului, şi viceversa, atât de făţiş şi atât de pagubos ca în România.

Obligativitatea depunerii declaraţiilor interese şi de avere a scos la iveală faptul ca în România există lideri sindicali, corupţi de politic şi de mediul de afaceri, cu câştiguri lunare însumate care depăşesc de zeci de ori salariul mediu pe economie. Liderii care mărşluiesc în fruntea sindicaliştilor, care vântură fluturaşi cu salarii mizere, dar au venituri însutite faţă de cei pentru care susţin că luptă, nu prea mai au credibilitate, nici în faţa sindicaliştilor nici în faţa celor cu care negociază drepturile salariale. De unde lipsa de solidaritate şi de efect a protestelor, chiar şi când sunt îndreptăţite.
XS
SM
MD
LG