Linkuri accesibilitate


Nimic mai teologic decît pretenția de transubstanțiere a comunismului. Ca să-i lămurim pe neinițiați și, în primul rînd, pe comuniștii înșiși, cuvintele de mai sus spun că: în ciuda profesiunii de credință ateistă, comuniștii urmează cu îndîrjire un tipar de gîndire mistico-teologic. În fruntea, miracolelor pe care comuniștii le prezintă drept realitate politică e de găsit pretenția de transformare social-democrată. Așa zisele partide social-democrate (socialiste) răsărite cu mare grație democratică din vechile partide comuniste propun propriilor suținători și, în genere, scenei politice ideea după care au străbătut o revelație purificatoare. O noapte de foc și spirit a scos comunismul din comuniști și i-a livrat social-democrației.

Pretenția e de-a dreptul ridicolă și, cu ea, politica de partid pierde enorm din credibilitate. Zeci și sute de milioane de oameni sînt obligați să accepte, odată cu această teorie a miracolului spontan, că logica și bunul simț nu au trecere în politică. În același timp, comuniștii înșiși, adversari declarați ai spiritului religios, lucrează fără probleme în cea mai deplină logică teologică. Nimeni nu e obligat să oblojească ipocrizia spirituală comunistă dar e, întotdeauna, de ținut minte ce se ascunde sub pretenția (social) democrată a comuniștilor. Dealtfel, acest fals arogant e expus și compromis, în mod repetat, de episoade în care așa zișii social-democrați apar în toată splendoarea lor originar-comunistă. Două exemple scăpărătoare au înveselit și, în același timp, întristat Parlamentul European.

Mai întîi, chestiunea Premiului Andrei Saharov, acordat, din 1988, de Parlamentul European, persoanelor și oragnizațiilor care apără drepturile omului și libertatea de gîndire. Săptămîna trecută, propunerile reținute de Comisia de Politică Externă și cîștigătorul stabilit de votul final au fost anunțate în sesiunea plenară de la Strasbourg. Premiul a revenit lui Guillermo Farinas, un medic și disident cubanez în vîrstă e 48 de ani. Farinas e un fost militar care și-a depus carnetul de partid în 1989 și luptă, de atunci, cu puținele mijloace ce îi stau la îndemînă, împotriva abuzurilor dictaturii comuniste cubaneze. Farinas a intrat în greva foamei în februarie. În iulie, după moartea unui alt dizident cubanez aflat în greva foamei, Farinas a oprit protestul.

Imediat după ce Președintele Parlamentului a anunțat că Premiul a fost acordat lui Farinas, a izbucnit spectacolul și, foarte, repede, pretenția social-democrată a lăsat să iasă la suprafață comunismul fundamental al parlamentarilor de stînga. Marie-Christine Vergiat, o eurodeputată comunistă franceză, a protestat cu argumentul după care Premiul a fost acordat pentru a treia oară, în ultimii 10 ani, unui cubanez. Ceea ce e riguros exact. Premiul a revenit unor cubanezi și în 2002 și în 2005. La fel de adevărat e că dictatura comunistă cubaneză și-a respectat riguros programul de opresiune în fiecare din ultimii 51 de ani. Eurodeputata comunistă francetză Vergiat nu a considerat necesar să facă și acest gen de calcul. Afișată de o eurodeputată comunistă, opțiunea pentru dictatura comunistă cubaneză e, măcar, logică și sinceră. Însă intervenția eurodeputatei Vergiat a fost urmată de manifestările grupului socialist și liberal. Socialiștii au refuzat să aplaude și s-au plasat în totalitate pe poziția afișată de tovarășa (lor de luptă) Vergiat.

Cu alte cuvinte, așa zișii socialiști din Parlamentul European și-au manifestat sprijinul pentru dictatura comunistă cubaneză și, cu acest prilej, au reușit să explice pe deplin unde le sînt valorile. Liberalii au făcut același lucru dar, în cazul lor, adeziunea comunistă nu vine din credința în măreția neînțeleasă a marxismului ci din snobismul stîngist care distruge, astăzi, sufletul vechii mișcări liberale.

De ce n-au reușit socialiștii să se abțină? De ce au riscat ei această devoalare jenantă, pe o temă care nu e, totuși, crucială. Explicația vine din dedesubturile politicii socialiștilor europeni față de Cuba. Eurosocialiștii sînt practic în spatele încercării de a pune capăt sancțiunilor UE împotriva Cubei. Manevra e orchestrată și promovată de guvernul socialist spaniol care e pe punctul de a aduce chestiunea pe agenda întîlnirii Miniștrilor de Externe din statele membre UE. Redusă la esență, presiunea pro-cubaneză a socialiștilor europeni e un gest de fraternitate cu o dictatură și anume cu o dictatură comnunistă.

50 de ani de abuz și violență nu au clintit credința așa zișilor socialiști în esența pozitivă a comunismului. Acesta e punctul fix care măsoară și răstoarnă pretenția social democrată a celor ce insistă să-și ascundă dogmatismul în spatele unei farse teologice. Dacă acest exemplu pare oarecum exotic, următorul aduce lucrurile mai aproape de casă și spune pe șleau unul și același lucru: secera și cocanul apă nu se fac.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG