Portret de lider de partid, văzut de Radu Benea:
Ajuns în politică din breasla economiştilor-tehnocraţi, Marian Lupu are trecut la dosar performanţa de „cel mai tânăr speaker al Parlamentului din istoria Republicii Moldova”, funcţie ce l-a propulsat în poziţia de fruntaş comunist, cu şansa de a fi ajuns, cîndva, în vârful piramidei puterii concepute de arhitecţii PCRM. Marian Lupu a abandonat însă urcuşul (în versiunea foştilor colegi comunişti ar fi fost trecut la pierderi pentru că a ratat testul de capacitate) ca să reînceapă ascensiunea pe o altă pantă. Astfel a ajuns lider al Partidului Democrat, formaţiunea care îşi propune să devină polul de atracţie pentru adepţii social-democraţiei moderne, centriste, nonantagonizante.
Marian Lupu a făcut studii economice la Chişinău şi post-universitare la Moscova în toiul perestroikăi gorbacioviste. Perioadă în care a fost şi membru al Partidului Comunist din fosta URSS până la destrămarea acestuia în 1991. Din acelaşi an, începe să lucreze la ministerul economiei, avansând până la funcţia de ministru-adjunct, în 1998.
Între timp, a urmat diverse şcolarizări şi specializări la FMI şi OMC, fiind şi director executiv al Programului de asistenţă tehnică al Uniunii Europene, TACIS, pentru Republica Moldova.
Prin decretul lui Vladimir Voronin a fost numit în 2003 ministru al economiei.
Peste doi ani devine deputat din partea PCRM şi este ales imediat preşedinte al Parlamentului, cea mai înaltă funcţie, teoretic cel puţin, într-o republică parlamentară.
Opoziţia de atunci i-a reproşat constant că ar fi obstrucţionat iniţiativele adversarilor puterii. Alţii pretind că dimpotrivă, prin maniera stufoasă şi ambiguă de exprimare, ce i-ar fi caracteristică lui Marian Lupu, i-ar fi fi hipnotizat pe colegii comunişti, obţionând promovarea de legi reformiste. Fiind deja în fruntea Parlamentului, Marian Lupu a tutelat o amplă reformă economică supranumită Ghilotina, care şi-a propus să scurteze lista de acte normative contradictorii folosite împotriva agenţilor economici şi întreprinzătorilor. Pentru curajul de a fi înlăturat mai multe bariere birocratice, Moldova a ajuns într-un top al ţărilor CSI, realizat de Banca Mondială.
În 2005, PCRM a rămas la guvernare cu sprijinul unor partide din opoziţie, angajându-se, cel puţin în declaraţii, să urmeze cursul integrării europene. Pe valul aşteptatei schimbări la faţă a PCRM, Marian Lupu era considerat drept unul dintre cei mai probabili succesori ai lui Vladimir Voronin, aflat la al doilea şi prin urmare ultimul mandat de preşedinte al ţării. Însă reformarea PCRM a întârziat, iar Vladimir Voronin nu a numit un succesor, nici măcar pe linie de partid.
O primă distanţare vizibilă a lui Marian Lupu de Vladimir Voronin s-a produs după înfrângerea PCRM în alegerile locale din 2007, când opoziţia s-a coalizat, preluând puterea în două treimi din consilii. Marian Lupu a îndemnat noile autorităţi locale să fie cooperante, indiferent de umbrela lor politică, în timp ce Vladimir Voronin şi-a acuzat de trădare foştii parteneri din opoziţie, ameninţând puterea locală opozantă cu reducerea tainului bugetar.
Tot atunci, Marian Lupu a început să vorbească despre nevoia reformării PCRM, schimbării denumirii partidului şi transformării lui într-o formaţiune cu valori şi de spirit european. Marian Lupu sugerase că aceste viziuni s-ar fi constituit deja într-un curent de opinie în PCRM, ceea ce unor observatori li s-a părut neverosimil, căci Partidul Comuniştilor era cunoscut pentru disciplina sa de fier.
După această fisură, presa a scris că Marian Lupu ar fi intrat în dizgraţia lui Vladimir Voronin, care, întâmplător sau nu, dar l-a omis pe şeful parlamentului din lista membrilor Consiliului suprem de securitate al ţării.
Popularitatea lui Marian Lupu în sondaje a fost însă una înaltă, în mod constant, aşa încât la parlamentarele din aprilie 2009 el a fost acreditat ca un posibil succesor al lui Voronin la şefia statului. În consecinţă, mulţi dintre alegători se pare că au votat pentru Marian Lupu şi nu neapărat pentru PCRM.
După violenţele post-electorale, Marian Lupu a participat şi el la negocierile cu opoziţia, pe care, iniţial, a acuzat-o, în termeni şi mai duri decât cei utilizaţi de Voronin însuşi.
În cele din urmă şi spre surprinderea multora, candidatura sa la funcţia de preşedinte nu au fost înaintată Parlamentului, nici la primul, nici în al doilea tur de scrutin. Ulterior, în privinţa tulburărilor din aprilie, Marian Lupu şi-a nuanţat discursul, sugerând că nu are nici el răspuns la multe întrebări, la care ar trebui să răspundă însă nu politicienii, ci o anchetă imparţială sau justiţia.
Mai târziu, unii fruntaşi ai PCRM l-au acuzat pe Vladimir Voronin că ar fi ratat şansa rămânerii la putere a comuniştilor, pentru că n-a înaintat candidatura lui Marian Lupu, pentru care se presupune c-ar fi votat şi unii deputaţi din opoziţie.
Aşa sau altfel, cu numai trei săptămâni înaintea alegerilor anticipate din iulie, Marian Lupu părăseşte Partidul Comuniştilor. În scurt timp, ajunge preşedinte ales al Partidului Democrat, cu care accede în Parlament şi formează alianţa de guvernare împreună cu PLDM, PL şi AMN. Abia atunci împrăştie definitiv suspiciunile că ar fi un „cal troian” al comuniştilor, dar rămâne şi astăzi singurul lider al Alianţei fără o funcţie importantă în stat, păstrîndu-şi însă titulatura de candidat unic al Alianţei la funcţia de preşedinte.
Nu a reuşit să acumuleze voturile necesare, în pofida faptului că şi-a cultivat meticulos imaginea de lider moderat, agreat şi de Occident şi de Moscova, dar nu şi de comunişti, care l-au acuzat de trădare.
Între timp, a adoptat un curs mai nuanţat, de natură să-i aducă mai multe simpatii din partea acelor cioburi de electorat ce şi-ar dori să se distanţeze de comunişti. O dovadă ar fi, după părerea unor analişti, condamnarea decretului prezidenţial privind ziua ocupaţiei sovietice, sau perpetuarea echilibristicii terminologice atunci când vine vorba despre denumirea limbii oficiale din Republica Moldova. Marian Lupu a sprijinit cu fermitate trimiterea militarilor moldoveni la parada de 9 mai la Moscova, a încercat o apropiere de Rusia, ce a culminat cu semnarea de către PD a unui acord de cooperare cu partidul puterii de la Moscova, Edinaia Rossia.
Și o dezbatere, pornind de la jocul de șah politic, avîndu-l de partea cealaltă a mesei pe Vasile Botnaru...
