Linkuri accesibilitate

Mariana Jitari: „Cînd recitesc, nu fac altceva decît să mă pun pe cîntar, măsurîndu-mi evoluţia”.

LUNI

M-am trezit cu senzaţia că am ceva urgent de făcut. Dar legea gravitaţiei mă ţinea mai strîns ca niciodată prinsă de pat. Cît de bine îi înţeleg în asemenea clipe pe elevii mei care abia pe la lecţia a doua se rup definitiv din filmul dulce al somnului!
E întuneric, e frig, e pustiu... e pur şi simplu toamnă, 4 octombrie, ora 6:00, un început banal de săptămînă...
Colegii mi-au părut mai senini ca de obicei – mîine e zi de salariu (straniu, m-am gîndit la aceasta înainte de a-mi aminti că mîine e ziua profesorului!). În schimb, buletinele de ştiri au dospit de metafore şi plecăciuni – la propriu, nu la figurat, dedicate profesorilor. Toţi au bifat la rubrica Cuvînt de felicitare, „nu slăvindu-te pe tine, lustruindu-se pe ei sub a numelui tău umbră”.
După acest maraton al felicitărilor electorale, am regretat că avem şi noi o sărbătoare profesională...
Nu-mi rămîne decît să-mi fac singură un cadou: ceva din lecturile preferate. În ultimul timp am o adevărată predilecţie pentru relectură. Cînd recitesc am senzaţia că mă spionez pe mine însămi, că încerc să mă surprind schimbată, nu fac altceva decît să mă pun pe cîntar, măsurîndu-mi evoluţia (modestă, ce-i drept!). Azi voi reveni la „Pescăruşul Jonathan Livingston” de Richard Bach. O deschid de fiecare dată cînd am nevoie de o bătaie prietenească pe umăr cu acel vag „nu te descuraja...”. Am impresia că unele replici din carte le-aş putea găsi cu ochii închişi. De ce nu se întîmplă la fel şi în viaţă: să găseşti răspunsuri şi adevăruri cu ochii închişi? Deocamdată se respectă doar condiţia orbecăitului, dar revelaţia descoperirilor se cam amînă.

Suntem un neam de pescăruşi. Unicul rost al zbuciumului şi al zborului rămîne pentru noi hrana. Ce ne facem cu nevoia de libertate, cu zborul de dragul înălţimilor? Vom reuşi să avem curajul lui Jonathan, să dispreţuim viaţa de dragul supravieţuirii, să cucerim adevăratele paradisuri şi astfel să devenim utili chiar şi celor care ne-au blamat iniţial?
Am cam luat-o razna cu întrebările, semn că e timpul să plec la culcare.

MARŢI

De la primele clipe ale dimineţii m-am programat pe bună dispoziţie, dar se vede că, în grabă mare, am încurcat butoanele şi am trăit o zi încărcată de nostalgie. Mi-am amintit de profesorii mei, pentru care am cele mai senine amintiri, ei fiind unica dovadă a copilăriei mele. Am avut profesori buni de care îmi amintesc cu drag, regret că nu le-am spus-o niciodată...
O altă emoţie mi-au provocat-o elevii: cei mici cu exclamaţii şi chiote de bucurie, cei mari cu sinceritate şi profunzime în comunicare. Am hotărît împreună să schimbăm lumea, s-o facem mai bună. Într-un moment de sinceritate le spuneam despre pescăruşul meu, prietenul Jonathan, care mi-a descoperit un adevăr:
„Bănuieşti prin cîte vieţi am trecut ca să ne dăm seama că viaţa înseamnă mai mult decît hrană, luptă şi putere? O mie de vieţi, zece mii! Pînă am început să ne dăm seama că există perfecţiune, pînă ne-am dat seama că scopul nostru în viaţă este să atingem acea desăvîrşire şi s-o dezvăluim celorlalţi. Ne alegem lumea următoare în funcţie de ce am învăţat în această lume. Dacă nu înveţi nimic, lumea următoare este întocmai ca aceasta, cu aceleaşi limite şi cu aceleaşi apăsătoare greutăţi pe care trebuie să le birui."
Cînd le spuneam asta, am văzut în ochii lor o lume fără limite apăsătoare, fără cătuşe şi m-am simţit, poate nu necesară, dar utilă cu siguranţă.
M-am întors acasă fericită şi mi-am zis: a fost cu adevărat o sărbătoare.
După ce mi-am pus în vază cele cîteva crenguţe de crizanteme, amare ca şi tot ce ne aduce această toamnă, am urmărit încă o dată contabilitatea din buzunarele profesorilor, făcută de jurnalişti profesionişti, care n-au aşteptat cel puţin pînă mîine ca să ne acuze de corupţie. Sume enorme se varsă în bugetul personal al învăţătorului. Mă bucur că fac parte din cea mai bogată armata socială, doar că mă întreb de ce niciun profesor nu intră în topurile celor mai stilaţi, celor mai de succes, celor mai asiguraţi oameni ai ţării? Lipsim din revistele dedicate VIP-urilor, nu ne vine nimeni în grădină la un ceai supravegheat de camere (nici nu prea avem grădini de altfel), nu am văzut printre posesorii automobilelor de lux vreun coleg de breaslă, nu jucăm bowling, nu suntem invitaţi la cuconade mondene. În schimb, ţara îşi aminteşte de noi cînd vine vorba de corupţie. Curios, ce fac profesorii cu banii estorcaţi ilegal dacă nu-i cheltuie pe case, vile, automobile (uite că mi-a ieşit şi o rimă!).

MIERCURI

Spuneam astăzi unor prieteni că aştept ceva neobişnuit de la viaţă. Un miracol, o nebunie, care să vină ca o tornadă, răscolind rutina atît de confortabil găzduită în viaţa mea. Setea de ceva indefinibil, tulburător, ce m-ar scoate din pielea lui Sisif pentru a intra în cea a lui Ikar măcar pentru o clipă, a devenit sîcîitoare. Aş accepta pînă şi prăbuşirea, pentru un moment de zbor veritabil. Eu, care credeam că timpul frumoşilor nebuni a trecut, visez începuturi de eră nouă!
Dar pentru o clipă am încercat să-mi imaginez că tot ce mă înconjoară, banalul de care sunt prinsă, ar dispărea. M-aş pomeni într-o lume minunată, proaspătă şi plină de senzaţii tari, însă fără cărţile preferate, fără cafeaua ritualică, fără intrarea mea la ore ca într-o cetate cucerită zilnic şi rămasă încuiată pentru totdeauna... Ce rost ar mai avea minunile dacă mi-ar schimba condiţia de stăpîn pe cea de oaspete? Cred că cel mai bine e să trăim cotidianul, dar să-l trăim la maxim, să ne întoarcem în propria Itaka şi să construim un regat de poveste fără a rătăci pe insule străine. Şi dacă lumea noastră va avea forma unei coloane a infinitului, oricînd vom cuceri noi înălţimi. (Pînă şi lungimea buletinului de vot pentru anticipatele din noiembrie tinde spre infinit!)

Dacă mă uit cu atenţie în urmă, găsesc o mulţime de lucruri mici care ar putea să-mi asigure bucurii mari. A fost o zi bună: prin efortul meu de a le ajuta elevilor să desopere noi universuri, prin succesul lor de a mă ajuta pe mine să le trăiesc altfel de fiecare dată. Am o familie gata oricînd să mă susţină, părinţi de care mi-i dor mereu, o profesie care e sensul vieţii mele, prieteni care găsesc întotdeauna timp pentru mine... Am impresia că e prea mult pentru un singur om şi trebuie să fiu recunoscătoare lui Dumnezeu pentru toate cîte mi le dă.

Am început lectura unei cărţi absolut incredibile: Violoncelistul din Sarajevo, de S. Galloway şi cu fiecare pagină realizez cît suntem de fericiţi, doar prin simplu fapt că nu ne-am născut în Sarajevo.

JOI

Se vede că a fost atinsă de criză nu doar sfera bugetară, dar şi cea naturală: criză de soare, de căldură, de toamnă aurie ca în desenele copiilor de grădiniţă. Primăria a şi fost prinsă de febra pregătirilor de iarnă, peste tot se vorbeşte despre frigul din apartamente şi tarifele la căldură, iar pe stradă vezi oameni zgribuliţi şi indispuşi.
Pe lîngă lecţiile mele, am asistat la ora unei colege. Privind de la o parte, îţi dai seama cît de mare e responsabilitatea ce-o avem în faţa elevilor. Copiii sunt ca un lemn, spunea Petre Ţuţea, din care profesorul urmează să confecţioneze mobilă de lux sau de proastă calitate. Tot ce spunem şi facem rezonează în mintea şi sufletul elevului, îi asamblează zi de zi personalitatea.
După ore am trecut pe la o editură să ridic nişte bani, pentru un serviciu mai vechi. Aş fi preferat să intru în librăria de alături şi să-i las în schimbul unei cărţi bune. Aş fi ales un Mario Vargas Llosa – ca şi omagiu pentru Premiul Nobel luat astăzi. Dar, lipsa de timp a salvat modesta sumă cîştigată onest. Apropo, astăzi e Ziua muncii decente, poate din această cauză m-au şi dus gîndurile la responsabilitate, onoare şi etică profesională? În plus, am discutat la una din lecţii principiile clasicismului, reperate pe aceleaşi valori. Păcat că au trecut timpurile cavalerilor devotaţi şi curajoşi, iar nobleţea a fost, fără regrete, înlocuită cu compromisul etic.
Ca de obicei, parcurg buletinele de ştiri de la mai multe posturi în aşteptarea unei veşti optimiste. Mă bucur pentru succesele semenilor mei şi mă revoltă ignoranţa unora dintre ei. PL-ul a mai trecut o dată proba onestităţii, prin cererea adresată CEC de a-i retrage pe cei patru miniştri de pe lista candidaţilor pentru alegerile apropiate.
Mai multe ca niciodată, am aşteptat să-mi revăd jurnalul. Chiar dacă habar n-aveam ce voi scrie, ştiam că oricînd avem ceva de spus, important e să găsim un confident pe potrivă.

VINERI

E ziua mea liberă de ore, predestinată formării metodice. Mai bine de o lună, acestă zi este rezervată ghidului la care lucrez. E un ghid de implementare a curriculumului la literatura universală. Sper efortul să se merite şi produsul să fie cu adevărat util profesorilor din ţară în activitatea zilnică, la clasă. Nu sunt un mare didactician, nu mai am o experienţă de acest gen, dar caut, cu grijă, ca tot ce va conţine îndrumarul să fie funcţional, să-i provoace pe colegii mei la căutare de soluţii, să încerce la fiecare lecţie să se depăşească. A rămas mai puţin de o săptămînă ca să-l predau comisiei de experţi şi am senzaţia că mă aflu în faţa unui examen care mă depăşeşte. Profesorul dintotdeauna a fost o persoană cu munca în văzul lumii: fără a se ascunde prin birouri, el iese în scenă şi se lasă în voia criticii, indiferent de starea fizică sau morală. Cu aceasta m-am obişnuit şi n-aş mai putea altfel. Dar acum ştiu că sute de ochi vor ţintui produsul meu şi, sceptic, îi vor contabiliza greşelile, impreciziile, scăpările. Ca să mă încurajez, parcă aş vrea să amintesc tuturor celebra expresie cu aruncarea pietrei, dar nu mai contează: zarurile sunt aruncate şi trebuie să-mi primesc nota.
Pînă la urmă tot ce facem cîntăreşte ceva, mai mult sau mai puţin, chiar şi acest jurnal. Poate a plictisit pe cineva, la urma urmei a fost o săptămînă fără focuri de artificii şi senzaţii, dar a fost un fragment de existenţă, un episod desprins din filmul pe care eu nu l-aş schimba nici pe cel mai aşteptat blockbuster american.

Mariana Jitari - Născută la 20 mai 1974 în satul Pervomaisk, raionul Căinari. A absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii Pedagogice de Stat „Ion Creangă”. Profesor de limbă şi literatură română la Liceul Teoretic „Spiru Haret” din Chişinău.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG