Linkuri accesibilitate



(Întâmplare face că-n vara acestui an am câştigat o bursă ICR – toată lumea ştie ce vrea să însemne abrevierea: Institutul Cultural Român; eu însă i-am spus IC(a)R, pentru partea de zbor a instituţiei – cu un proiect de roman, pe care l-am rezumat într-o sută de cuvinte, după cum urmează:
Résumé du projet (maximum 100 mots): Sorte d’alliage entre Le Décalogue et Le Décaméron, le roman Ţesut viu. 10 x 10 (Tissu à vif. 10 x 10) présente la société moldave dès derniers 40 ans à travers une histoire de famille, déchirée entre la fierté d’appartenir à la „grande famille des peuples sovietiques” et la frustration d’être des minoritaires (des „moldaves”), même dans sa petite république „nationale”. D’abord élève à un collège français de Ch-ău, le personage principale devient dans les années 2000 le traducteur de Roland Barthes en roumain – il s’apprête a traduire Le Journal de deuil, quand le mécanisme de la „madeleine proustienne” se lanse. C’est en evocant les êtres chers, mais aussi les événements tragique (la déportation de 1949, le tremblement de terre de 1977, le putsch raté de 1991, la guerre de Transnistrie de 1992, les événements de 7 avril 2009 etc.) que le traducteur-narateur accompli son devoir.
Pe 1 octombrie, zbor la Paris, nu înainte de a vă propune două proze „călătoreţe” – de fapt, un capitol de roman –, cât să va ţină de urât până voi începe să plasez fragmente dintr-un nou jurnal de călătorie. A lire!)

* * * * * * *

Milarepa Air Lines

„Nu-mi doresc să fac decât călătorii în timpul cărora nu aş avea răgazul să spun: vreau să mă întorc!”
Roland Barthes, Jurnal de doliu


Făceam coadă la poarta de înregistrare a cursei Xining-Beijing, la capătul unei săptămâni ce lua sfârşit într-un mod neaşteptat – pe peronul aeroportului brusc mi s-a desfăcut brăţara de la ceas, un Omax negru căruia îmi plăcea să-i spun Cerna hodinka, şi astfel timpul petrecut în Tibet s-a spart, literalmente, pe asfalt –, când de-odată o namilă de om se aşeză la rând, cum ai adăuga un zero după unitate. Nu mai văzusem un asemenea bărbat trupeş – şi eram, de bine de rău, un om umblat care nu scrutează atât monumentele & peisajele, cât tiparele umane, (ne)şansa făcând să locuiesc deasupra unei tinere centenare numită Grasa-Grasa. În mod paradoxal, grăsanul nu-mi întuneca vederea, şi nici nu-mi veneau pe limbă versurile lui Cezar Ivănescu: „! sunt oameni graşi/ şi doar cu degetul dacă-i împungi/ plesnesc (oameni graşi care îngraşă ochiul)”, ce-nsoţeau de regulă orice apariţie de acest gen; din contra, insul părea alcătuit dintr-o materie luminoasă, pe care o revărsa din belşug asupra privitorilor, ungându-i la inimă. Înaintam anevoie, tot răsucindu-mă să-l văd în toată splendoarea lui, la început pe furiş, apoi fără pic de ruşine, ceea ce nu părea să-l deranjeze câtuşi de puţin. Îmi şi imaginam cum avionul urma să zboare într-o rână, asta în cazul în care burdihanu-i avea să încapă în salon, când o lumină puternică venindu-i din spate îl reliefă în aur ca pe-un gălbenuş (cu bănuţ!) dintr-un ou ridicat la soare – la nici zece paşi de el, un alt grăsan, un grăsan la pătrat faţă cu primul, se aşeză la coadă. „Cel puţin n-are bagaje, am remarcat în gând, ca şi namila nr. 1...” Totuşi ciudat că nimeni nu părea să-i bage în seamă pe inşi, nici măcar japonezul Kiwao Nomura*, pe care chiar mă pregăteam să-l întreb dacă aşa arată luptătorii de sumo din ţara lui. Cele (puţin peste) 60 kg ale mele mai făcură câţiva paşi, mai mult cu călcâiele înainte, iar salba oamenilor graşi se completă cu o nouă nestemată, un grăsan la cub faţă cu secundul – şi el cu mâinile în buzunare. „În ritmul acesta, mi-a trecut prin minte, industria aeronautică riscă să nu mai facă faţă situaţiei, doar dacă trece la producţia în serie a lui A-380.” Or, aceeaşi nepăsare generală se citea pe feţele celor din jur, majoritatea aparţinând unor poeţi de pretutindeni tocmai întorcându-se de la the Second Qinghai Lake International Poetry Festival. Hotărât lucru, coada (de dragon chinezesc) – toată copilăria mea stă sub semnul lui „в порядке живой очереди” 1! – trebuie că şi-a pierdut capul, fără s-o ştie.

La picioarele oamenilor, ca nişte animale de companie de cca 20 kg bucata, plus 5 euro pentru fiecare kilogram în plus, bagajele înaintau târâş-grăpiş pe podeaua sălii de aşteptare, acum străbătută de unda celei de-a patra explozii de lumină, semn că lanţul supraponderalilor s-a mai completat cu o piesă grea. Instinctiv, am întors capul, iar priveliştea ce mi s-a înfăţişat, în loc să mă înfricoşeze, mă umplu de admiraţie: insul părea să întruchipeze însăşi ideea de „om gras”, şi încă în versiunea ei populară, „gras şi frumos”, atât de îndrăgită de bunică-mea, de vreme ce se confunda cu fiul ei în persoană. Mai uimitoare însă era lipsa de reacţie a celor câteva sute de pasageri ce-şi mânau, pe jos, turmele de bagaje spre calele avioanelor, ca pentru o transhumanţă pe calea aerului, cu escale, schimbând – unii – nu doar câteva fusuri orare, ci şi pajiştile alpine ale cerului din emisfera de Nord cu cele ale emisferei de Sud. L-am căutat cu privirea pe flamandul zburător, Germain Droogenbroodt, care urma să plece într-o săptămână la Festivalul de la Struga, via Shanghai, unde trebuia să-şi lanseze the Frontier Tide. Contemporary Chinese Poetry, Point Editions, 2009; ochii săi albaştri de globe-trotter arătau, primul, emisfera Eurasia & Africa, şi Americile, cel de-al doilea, iar luminiţa cât o flacără de sudură ce pâlpâia intermitent când în stângul, când în dreptul, decupa deja cerul în paralele şi meridiane. În spatele meu, srilankezul Hennayaka Mudiyanselage zâmbea – de la începutul Festivalului n-a comunicat decât prin zâmbet, semn că odată cu plecarea coloniştilor, şi-a luat tălpăşiţa şi limba engleză de pe insulă; poetul afgan Sayyed M. Farani îşi consulta pe mică pe ceas telefonul mobil, deja în calitatea sa de ministru şi apropiat al preşedintelui Hamid Karzai; libanezul Ziad Mahmoud Ali Kaj, după ce că pe durata întregii şederi în China nu a schimbat o vorbă cu nimeni, nici măcar cu palestiniana Rose Shomali Musleh sau cu marocanul Jalal El Hakmaoui, ambii ştiutori de arabă, se întreba probabil în sinea lui de ce oare lumea nu-l ia în seamă, în ciuda celor peste 120 kg de masă critică; alţii, care şi cum.

„Mrs. ---n!” (o voce străină îmi rosteşte numele pe silabe, cu accentul – greşit – pe cea de a doua), mă strigă operatoarea, în faţa căreia nici nu ştiu cum am ajuns, întorcându-mi paşaportul împreună cu tichetul de îmbarcare, când deflagraţia unei alte lumini, de zece ori mai puternică decât precedenta, mă răsuci cu tot corpul spre uşa de la intrare: „Altul la rând!” Un crater imens, de mărimea unui amfiteatru antic, se formă în atmosfera acelei dimineţi, doar că nimeni nu părea să fie prezent la spectacolul ce se desfăşura de ceva timp în spatele nostru. Puţin de spus „toată brânza într-un colţunaş”, de data aceasta natura pusese toată drojdia într-o plămadă; din ce cuptor însă va fi ieşit o făptură atât de rumenă şi puhavă?! Made in China?... Sau – vorba poetului Dan Sociu – „cât China”?! La un pas de mine, estonianul Iaan Kaplinski îşi ridică ochii din ghidul de conversaţie englez-chinez, iar orizontul se făcu una cu pleoapele sale, cu care a îmbrăcat în piele, de nenumărate ori – după propria-i mărturie –, Cartea tibetană a morţilor. „Abia atunci când discipolul ajunge să renege însăşi existenţa lui Buddha, mi-a spus el nitam-nisam, se cheamă că şi-a învăţat lecţia.” „Las’ că nici Marpa nu s-a purtat tocmai frumos cu ucenicul lui iubit...”, mă pornisem să-i dau replica, dar poetul se şi refugiase în ghidul său de conversaţie, aruncându-mi peste umăr: „Să nu iei în deşert numele Domnului!”, când noi de fapt tocmai deasupra deşertului Gobi urma să zburăm. Tot atunci ni se alătură Jalal El Hakmaoui, şi astfel duelul nostru verbal se transformă într-un joc copilăresc de-a „piatra – hârtia – foarfecele”, unde Buddha îşi exhibă golul (nimicul) din palmă, Dumnezeu-Tatăl strânge-n pumn două religii (iudaică şi creştină), iar Alah foarfecă, aidoma unui Tristan Tzara avant la lettre, din Vechiul şi din Noul Testamente paginile ce-i convin. Fiecare pe unda lui, ne îndreptam acum spre secţia de control al bagajelor de mână; implacabilă ca o ghilotină, poarta de metal urma să vadă ce-i de capul nostru – dar şi fără să fi bâzâit, mă luă în primire o frumuseţe locală în uniformă căreia mai degrabă eu m-aş fi oferit să-i fac o percheziţie corporală. Mâinile larg desfăcute, picioarele... Omul lui Da Vinci trebuie că s-a născut în aeroport, pe când trecea prin poarta de metal!

Aşteptam cu toţii îmbarcarea, la poarta A8, iar timpul se transforma sub ochii mei în tot atâtea rânduri, redactate ad-hoc, din jurnalul de călătorie al sârbului Dragan Stanic, dar şi într-o retrospectivă video a filmuleţelor & imaginilor înmagazinate în memoria captivă a aparatelor de fotografiat, pe care ieşeanul Radu Andriescu şi clujeana de souche, stabilită la Budapesta, Szabo T. Anna le arătau unul altuia. I-am cerut lui Jalal El Hakmaoui să-mi împrumute puţin Le ciel en fuite. Anthologie de la nouvelle poésie chinoise, Circé, 2004, cât să-mi transcriu un poem de Bei Dao, a cărui vrajă mă urmărea de două zile – „je te suis, croyance/ toi qui suis la mort” –, chit că-l ştiam pe dinafară. De jur-împrejur, vedeam cum se destramă micile grupuri ce s-au format pe durata şederii noastre în provincia Qinghai, de parcă odată cu cursa Xining-Beijing, fiecare-şi lua avionul lui – Beijing-Frankfurt, Beijing-Paris sau Beijing-Viena –, şi doar promisiunea unui alt Festival – de la Struga, Rotterdam sau din Nicaragua – ne mai ţinea împreună, legaţi unii de alţii printr-un complicat sistem de recomandări, uneori reciproce. Când şi-a făcut apariţia printre noi unul din grăsani (în absenţa altor patru, cu care să-l compar, habar n-am al câtelea), şi mai ales cum a trecut prin poarta de metal, pe care mai degrabă ar fi putut s-o încalece, nu se ştie; cert este că niciun poet, nici măcar octogenarul Jose Corredor-Matheos, a cărui curiozitate de copil făcea lumea din jur mai prezentă, nu şi-a întrerupt activitatea sau, după caz, moţăiala, spre a-i arunca o privire. Firi introvertite, măreţia spectacolului uman, în carne şi oase, nu-i privea. Ceva totuşi se schimbase în aer, ca şi cum un ventilator enorm cât o elice de helicopter şi-ar fi rotit, pe neprins de veste, nimbul deasupra capetelor noastre, ceea ce făcea să mă simt întocmai ca în curtea superioară a templului din Xining pe când contemplam acum câteva zile, alături de Radu şi Anna, statuia aurită a unui Buddha uriaş ce-şi exhiba svastica de pe burtă, în acordurile unei rugăciuni cântate ce nu mai contenea. Nu că aş fi fost transportat (între paranteze fie spus, ori de câte ori cineva îmi vorbea de dusu’ pe sus, îi recitam pe loc din Virgil Mazilescu: „transportul unui dulap vechi din sufragerie pe terasă/ de ce mă frământă în ultima vreme”, şi deodată îl vedeam cu picioarele pe pământ), mai degrabă trăiam un soi de exaltare ce precede inspiraţia; cum însă nu obişnuiesc să scriu prin gări, m-am lăsat păgubaş. Ivirea – căci nu se ştie de unde şi cum apăruse! – celui de-al doilea grăsan a avut darul să mă proiecteze instantaneu în curtea laterală a aceleiaşi mănăstiri budiste, în faţa stupei unui călugăr cu ochelari, ce-i dădeau un aer de scafandru sau cosmonaut. Doar în Capiştea Mănăstirii Neamţ, unde am coborât într-o seară geroasă a zilei de 15 ianuarie ’91, mai trăisem o asemena senzaţie de pace – n-aş mai fi ieşit în vecii vecilor de-acolo!

Deja în salonul avionului, după ce am trecut prin burduful unei mâneci culisate ce părea să nu mai sfârşească, fui surprins de svasticile de pe spetezele fotoliilor, aceleaşi ca pe pereţii templului budist. Aş fi vrut să le atrag atenţia colegilor mei, dar fie că nu intraseră încă, fie că au fost plasaţi care şi unde, nu aveam cui. „Stau aici ca când ’s acolo”, mi-a venit în minte replica unei femei de la ţară, aşezată să-şi tragă sufletul în plină stradă, şi pe care vânzătoarea de ziare din faţa Poştei Centrale din Ch-ău o rugase să se dea puţin într-o parte. Şi eu, unde mă aflam? La locul meu, şi asta nu atât luându-mă după tichetul de îmbarcare, cât urmând logica implacabilă a evenimentelor ce se preschimbă, de la un punct încolo, în destin: aşa se face că după ce, în vara lui ’83, operatoarea de la poşta Moldovei m-a pus să transcriu cu chirilice telegrama „Ave Maria gratia plena”, iar telegrafista a redactat-o ad-hoc – „Авиа Мария граница плена” –, plimbările mele pe jos până la aeroportul din Ch-ău luau sfârşit, la capătul unei convorbiri telefonice pe care destinatara telegramei a întrerupt-o, de frică să nu fim ascultaţi (se putea altfel, cu un preşedinte al KGB-ului pe post de Secretar General al PCUS?!), nu şi dorinţa aprigă de a pleca oriunde m-or duce ochii – patru, dacă ar fi să credem zicala. Şi uite-aşa, cărţile deveneau avioane de hârtie, Cartea Cărţilor aeroport internaţional, iar subsemnatul pilot de cursă lungă, de unde-n copilărie mi se spunea „Gagarin”. Tocmai aflasem că, într-o lume aterizată de-a binelea, zborul fanteziei, de îndată ce s-a abătut de la linia partidului, echivalează pentru autorităţi cu o deturnare – iar doborârea de către un avion de vânătoare sovietic, pe 1 septembrie 1983, a unui Boeing sud-coreean, cu două sute şaizeci şi nouă de pasageri la bord, pe motiv că acesta încălcase spaţiul aerian al URSS, nu lăsa loc de iluzii. Intuiţia îmi spunea că devii ceea ce [cit]eşti, practica însă arăta că – exact ca-n bancul cu piesele de schimb ale maşinii de cusut care, ori de câte ori erau asamblate, tot pistol-mitralieră Kalaşnikov alcătuiau – saltul calitativ dacă se şi întâmplă, el se datorează mai degrabă unor autori & titluri prohibite, a căror lectura – pe sub mână, învelite în „Правда” sau „Известия” – îţi dădea senzaţia de a te fi aruncat cu capul în jos, din vârful turnului. Această imponderabilitate în stare pură, cu atât mai dorită cu cât câmpul gravitaţional al sistemului era de neînvins, avea şi un nume, levitaţii deasupra hăului; cum ar fi răspunsul lui Nietzsche („Dacă te uiţi prea mult în prăpastie, la un moment dat prăpastia se uită în tine”) la Ispitirea lui Isus („Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos”), şi doar pentru a se ajunge la sintagma ce-mi dădea dulci fiori: „căci este scris…” Prin inversarea ordinii cuvintelor, însăşi fiinţa („este”) era condiţionată („căci”) de „scris”, iar eu hotărâsem că viaţa merită trăită – după ce că mi-am bocit iubita, într-o după-amiază de vară, crezând-o moartă, iar într-o noapte de decembrie la Moscova puţin a lipsit să mă arunc de la etajul patru –, nu pentru a citi cum şi-a trăit-o Goethe, ci pentru a o scrie pe-a mea. Ori rupeam pisica, ori căţeaua de poezie avea să mă rupă (atenţie la schimbarea animalului de companie, din mers). În cele din urmă, m-a salvat “VAcA~ “, al cărei prim vers, inspirat de Cartea tibetană a morţilor – „tatăl nostru cel carele-n cer eşti pripon precum eu pe pământ îţi sunt vaca legată cu funia mu” – a tras de mine, mai sus, tot mai sus (cine-a zis: „Хорошо что коровы не летают ” 2?!), scoţându-mă astfel în lume, în diverse ediţii & limbi, iar din când în când, şi în carne şi oase. Acum iată-mă invitat şi-n China. Transpus în mandarină, transportat pe calea aerului în Subceresc, întoarcerea acasă însemna închiderea unei bucle; până una-alta însă urma să iau între paranteze acest zbor, Xining-Beijing, în comparaţie – abia dacă un cârlionţ. Şi exact ca-n pilda cu femeia şi dracul îndreptându-i un fir de păr creţ de la puţă, cu cât se întindeau mai tare pregătirile de zbor, cu atât se răsuceau mai abitir, în scaunele lor, pasagerii. De pe locul meu de lângă hublou urmăream cum se umple salonul avionului, tot oameni graşi, unul şi unul, care, pe măsură ce înaintau printre rânduri, în două şiruri indiene, păreau să se simtă tot mai în largul lor. Absorbit de privelişte, şi cu ceasul defect în buzunar, pierdusem şirul evenimentelor, iar lanţul viu al supraponderalilor nu se mai sfârşea, de parcă s-ar fi rotit pe cerc, înaintând pe culoarul din dreapta şi întorcându-se pe culoarul din stânga, într-un du-te-vino menit să întârzie decolarea. De frică să nu se adeverească presupunerea mea, nici nu îndrăzneam să întorc capul – şi chiar dacă aş fi făcut-o, ce altceva puteam să văd decât urechea enormă a marelui grăsan de alături din care – culmea! – se auzea, în surdină, o muzică inconfundabilă, acea rugăciune fără început şi sfărşit ce ne atrăsese, pe mine şi pe Radu, în templul din Xining. Atunci m-am apucat să-i număr, iar curând a trebuit să adaug un al doilea zerou după 1, apoi după 2, 3, 4... „Aşa ceva nu este cu putinţă, îmi spuneam, incredul ca ardeleanul în grădina zoologică, nici un A-380 nu ar fi în satre să încapă atâta lume de pe lume!”

Odată cu numărătoarea, s-au rupt şi rândurile grăsanilor, acum aşezaţi fiecare la locul lui. Apariţia stewardeselor fu la fel de spectaculoasă; rase în cap, purtau svastici drepte în piept (a nu se confunda cu cele fasciste, întoarse), iar uniformele lor de culoare vişinie închisă aminteau mai degrabă de robele călugărilor cu care mă fotografiasem chiar în prima zi, într-o piaţă din Xining. În loc să ne demonstreze cum se pun măştile de oxigen, în caz de depresurizare a cabinei, acestea se prosternară printre rânduri, într-un soi de gimnastică sacră, şi a trebuit să număr până la o sută înainte ca flotările să înceteze. Toţi pasagerii, mai puţin eu, îşi aprinseseră beţigaşe de santal şi participau trup şi suflet la ritualul înălţător al plecării – în curând fumul ne învălui pe toţi de-a valma, şi abia atunci avionul se urni din loc. Între timp stewardesele roteau mantre cu rugăciuni, cu mişcări egale ale palmelor, cum văzusem că face toată lumea la templul din Ta’er, motoarele se ambalau, trenul de aterizare gonea pe pistă, beculeţele din plafon luminau butoanele cu două mâini unite-n rugăciune, chipurile (s)puneţi-vă centurile, încă puţin şi urma să ne desprindem de sol. Teoria mea, fantezistă desigur, spunea că pentru a decola, aparatul de zbor trebuie să învingă nu forţa de gravitaţie a pământului în general (g), ci a unui teritoriu concret, şi că această forţa se compune din g înmulţit la suprafaţa ţării respective. Altfel spus, una era să-ţi iei zborul de pe aeroportul internaţional din Ch-ău, învingând rezistenţa celor 33,7 mii km2 ai RM, şi cu totul altceva din China, cu cei 9,596 mil. km2 ai săi. Oricât de fantezistă, teoria mea părea să explice frecvenţa accidentelor aviatice din Rusia (17,075 mil. km2) – doar că mai trebuia luată în calcul ponderea figurilor de primă mână pierite în astfel de catastrofe (generalul Lebed, mult mai în drept să ocupe fotoliul prezidenţial decât locotenent-colonelul Putin; generalul Troşkin, eroul războiului din Cecenia, condus şi acesta de hoitarul din Kremlin). Ironia sorţii făcea ca acest colos pe picioare de lut răscrăcărat pe două continente sudate, ca pentru a urina în Volga, să se numească „Небесная Россия”, având drept stemă acvila bicefală. Ceva mai modestă-n pretenţii, China îşi zicea Imperiul Subcerescului, populându-şi compact teritoriul şi uitându-se tot mai insistent peste gard, la Siberia nemărginită, în plină criză demografică. Aproape că-mi venea să mă salt în vârful degetelor, în ciuda centurii de siguranţă, ca să înlesnesc decolarea avionului; şi invers, toţi aceşti grăsani păreau şi mai înfundaţi în fotoliile lor, adevărate greutăţi menite să ţintuiască la sol pasărea de fier. Aparatul gonea şi gonea pe pistă, şi aceasta nu se mai termina odată, şi nici nu-l lăsa să se desprindă, ca şi cum s-ar fi transformat într-o hârtie de muşte. În loc să ne luăm zborul, se auzi brusc un scrâşnet de frână, mirosul de cauciuc ars ne izbi în nări, iar aparatul – Boieng? Airbus? – se răsuci din răsputeri la capătul pistei, fără s-o părăsească totuşi. „Cu atâţia supraponderali la bord, mi-am zis în sinea mea, aproape bucuros de turnura pe care o lua iată această călătorie, nu-i de mirare că am ratat decolarea.” După cum se întorcea, fleşcăit rău, la poarta A8, ai zice că aparatului de zbor i s-a aplecat (de noi!), ceea ce i se poate întâmpla oricui – vorba poetului: „păzeşte-ne, doamne, de ejacularea precoce şi replica întârziată!” –, mai cu seamă atunci când imaginaţia o ia razna, iar putirinţa abia dacă mai gâfâie din urmă: „Întru tot lipsit de dorinţă,/ îi poţi contempla ascunzişurile;/ întru tot aflat în dorinţă,/ îi poţi contempla înfăţişările.”

Mai departe bucla se desfăcu în tot atâtea fire creţe ale unui pubis gigantic, pe care dracul nu mai prididea să le îndrepte; stewardesele rase-n cap se făcură nevăzute, grăsanii se săltară de la locurile lor, aproape imponderabili, chiar şi piloţii, până atunci invizibili, se arătară contrariaţi. Apoi cuiva îi veni ideea salvatoare să ne aşeze în altă ordine, pentru ca iniţialele numelor noastre astfel alăturate să formeze un mesaj ce ne-ar înălţa cu de la sine putere la cer, am presupus, când de fapt tot grăsan lângă grăsan se pomeniseră, de la un capăt la altul al aeronavei. Privite de sus, scaunele pline formau acum un abac cu bile de său, pe care o mână invizibilă le tot muta dintr-o parte în alta, dar socoteala nu-i ieşea şi pace. „Ai grişală, parcă-l auzeam pe Ioan Flora, cu puţin înainte de a se prăpădi, făcând-o pe ovreul, te scarpini la coaiele mele…” Doar că ceea ce ni se întâmpla nouă nu era un banc sârbesc, spus de-o străină gură, şi nici noi nu semănam cu castorii ce-şi mănâncă, în caz de primejdie de moarte, testiculele. Se făcea că fiecare pasager era aşezat la locul lui, urmându-şi propria cursă – câţi pasageri, atâtea curse! –, iar misiunea echipajului consta în topirea tuturor acestor voinţe într-o singură suflare capabilă să ne ridice în slăvi; drept care una dintre stewardese împinse în faţă, ca pe-un cărucior cu băuturi răcoritoare, un altar pe roţi suflat cu aur, iar altele câteva se porniră printre rânduri să împartă beţigaşe de santal. În urma lor, două stewardese mai în vârstă răsuceau capetele pasagerilor cu faţa spre Buddha, la fel cum ar pune în mişcare mantrele de rugăciune, apoi toate se aruncară la pământ pentru gimnastica lor ritualică. Nici pasagerii nu stăteau degeaba, ci agitau ritmic mănunchiuri de beţigaşe aprinse, iar fumul transformă în curând salonul aeronavei dacă nu într-un templu, cel puţin într-un zepelin. Ştiam că unii pelerini ajung la locurile de închinăciune apostoliceşte, prosternându-se tot drumul; după zelul cu care se aruncau la pământ stewardesele noastre, iar şi iar, se vedea că voiau să atingă altitudinea de zbor pe jos, şi nu doar pentru ele. Apoi nu a mai fost nevoie de beţigaşe aprinse, fiindcă din creştetul fiecărui bodhisattva urca la cer o dâră de fum; cele câteva sute de oameni graşi erau tot atâtea baloane umflate ce urmau să ridice-n tării, din interior, nacela cu pasageri. Nu că aş fi avut rău de înălţime – după ce că-n prima copilărie mi se spunea Gagarin (spre nemulţumirea bunicii, ce-l bocise în hohote ca pe un mort al familiei, pe primul cosmonaut pierit într-un accident aviatic), pe la 13 ani am devenit Mowgli, şi asta fiindcă mă căţărasem pe macaraua ce construia blocul-turn cu 22 de etaje; vor trece alţi câţiva ani şi iată-mă-s în vârful turnului de unde se sărea cu paraşuta, în dealul Lacului Komsomolist din Ch-ău –, dar în clipa în care, uitându-mă pe hublou, văzui exact acelaşi peisaj magnific ce mi se înfăţişase acum o săptămână de pe terasa superioară a templului din Xining, cu oraşul aşezat la poalele colinei sacre, am simţit un ghem în stomac. „Stau aici ca când ’s acolo”, o îngânai în gând pe ţăranca din faţa poştei centrale din Ch-ău, tot mai conştient că, nu se ştie prin ce minune, tocmai căzusem într-o cursă, helas! alta decât Xining-Beijing. În acel moment avionul se urni din loc, îndreptându-se greoi spre pista de decolare; stewardesele, acum goale puşcă, îşi înteţiseră tantri-yoga lor, călărindu-se cu spume la gură şi antrenându-i pe toţi doritorii în hora lor nepământeană; motoarele şi ele se ambalară, trenul de aterizare prinse viteză, încă puţin şi glandul avionului – „vasăzică, Boeing!” – se va beli la cerul sumecându-şi poalele orizontului, iată-l intrat într-o erecţie cum scrie la carte – „Fără ca el să cunoască/ împreunarea masculului cu femela/ organul său e stârnit” –, când o voce (de dincolo!) anunţă cursa companiei Milarepa Air Lines, Xining-Lhasa, iar eu urmăream deja prin hublou cum sunt ejectaţi, rând pe rând, străinii, adică nous les autres – adevăratul balast din cauza căruia nu am putut decola din prima! –, şi atunci am simţit că prind aripi, şi aş fi zburat aşa până la capătul nopţii, ba nu, al zilelor mele, dacă nu s-ar fi deschis paraşuta, iar o voce (alta, dar tot de dincolo) nu m-ar fi adus cu picioarele pe pământ, nu atât făgăduit mie, cât eu promis lui: „Repetă după mine: je te suis, croyance,/ toi qui suis la mort”.


* toate numele personajelor sunt reale şi pot fi găsite în antologia Transcending the Reality and Matter. Poetry Collection of the Second Qinghai Lake International Poetry Festival.
XS
SM
MD
LG