Linkuri accesibilitate

O poveste de dragoste transformată într-o frescă de epocă a anilor 1949 - 1989


„Voiam să-i mai prind cât timp se iubeau, până nu-şi începeau certa de o viaţă”, lasă să-i scape Jeremy, protagonistul romanului Câinii negri, de Ian McEwan, Polirom, 2006, ajuns pe panta descendentă a naraţiunii, când povestea de dragoste a socrilor săi – pentru el, orfan de la vârsta de 10 ani, adevăraţi părinţi – se transformă într-o frescă de epocă ce cuprinde anii 1946-1989.

La începutul acesteia June şi Bernard pleacă în luna de miere în Italia şi Franţa, după ce tocmai s-au înscris în Partidul Comunist din Marea Britanie. „Ori de câte ori discutam despre lumea înconjurătoare, ajungeam la comunism. Comunismul era obsesia noastră numărul doi”, îşi aminteşte, pe patul de suferinţă, June – după patru decenii. Se întâmplă însă, la doar câteva luni de la înscrierea în partid, să trăiască o experienţă cumplită – este atacată, în munţi, de doi câini negri, aceeaşi câini negri ai Gestapo-ului dresaţi special şi care o violaseră pe biata Danielle –, experienţă pe care June o rezumă astfel: „Am întâlnit răul şi l-am descoperit pe Dumnezeu”. După care părăseşte partidul şi se îndepărtează de soţ.

Mai raţionalist, Bernard trebuie să trăiască o serie de decepţii, înainte de a-i urma exemplul. „Am ieşit în ’56, era cât pe-aici să ies în ’53, dar ar fi trebuit s-o fac în ’48”, i se confesează el ginerelui, asistând ambii la căderea Zidului berlinez. Peste ani, bătrânul se va întoarce mereu la acea ruptură: „Asta-i diferenţa dintre mine şi June. Ea a ieşit din Partid cu mult înaintea mea, dar de clacat, n-a clacat niciodată, fiindcă nu făcea o distincţie clară între fantezie şi realitate. N-a făcut decât să schimbe un gen de utopie cu altul. Preoteasă sau politiciană, totuna pentru ea.”

Închei aici, chit că întrebarea lui Bernard nu are să mă lase să închid un ochi: „ce lucru bun mai putea ieşi din continentul european (…), când a uita era inuman şi periculos, iar a-ţi aminti însemna un chin perpetuu?”
XS
SM
MD
LG