Linkuri accesibilitate


(Întâmplare face că-n vara acestui an am câştigat o bursă ICR – toată lumea ştie ce vrea să însemne abrevierea: Institutul Cultural Român; eu însă i-am spus IC(a)R, pentru partea de zbor a instituţiei – cu un proiect de roman, pe care l-am rezumat într-o sută de cuvinte, după cum urmează:

Résumé du projet (maximum 100 mots): Sorte d’alliage entre Le Décalogue et Le Décaméron, le roman Ţesut viu. 10 x 10 (Tissu à vif. 10 x 10) présente la société moldave dès derniers 40 ans à travers une histoire de famille, déchirée entre la fierté d’appartenir à la „grande famille des peuples sovietiques” et la frustration d’être des minoritaires (des „moldaves”), même dans sa petite république „nationale”. D’abord élève à un collège français de Ch-ău, le personage principale devient dans les années 2000 le traducteur de Roland Barthes en roumain – il s’apprête a traduire Le Journal de deuil, quand le mécanisme de la „madeleine proustienne” se lanse. C’est en evocant les êtres chers, mais aussi les événements tragique (la déportation de 1949, le tremblement de terre de 1977, le putsch raté de 1991, la guerre de Transnistrie de 1992, les événements de 7 avril 2009 etc.) que le traducteur-narateur accompli son devoir.
Pe 1 octombrie, zbor la Paris, nu înainte de a vă propune două proze „călătoreţe” – de fapt, un capitol de roman –, cât să va ţină de urât până voi începe să plasez fragmente dintr-un nou jurnal de călătorie. A bientot!)

* * * * * * *


Авиа Мария

„A l’autre bout de la ligne
j’entends ma propre peur”
Bei Dao, Accents du terroir

Funcţionara de la Poşta Centrală i-a întors formularul abia aruncându-şi ochii pe textul telegramei: „Nu înţeleg ce scrie aici! În ce limbă-i?...” „Latină”, roşi tânărul, „…şi se citeşte: Ave Maria gratia plena”. „Scrie-o ruseşte! Următorul…” Şi astfel din pasa fetei de la ghişeu, nu fără contribuţia telegrafistei care-a pus şi ea mâna, poştăriţa unui sat din sudul Moldovei se porni să-i înmâneze destinatarei – o studentă de la Litere venită-n vacanţa de vară acasă la părinţi – cea mai neobişnuită telegramă din câte i-a fost dat să primească vreodată în cei n’şpe ani de slujbă la stat: „Авиа Мария граница плена”. Nici organele competente (citeşte: KGB-ul) nu-şi aminteau să fi interceptat un text atât de la suprafaţă – în apropierea satului, la doar câţiva kilometri, se afla un aerodrom militar; însăşi graniţa cu Ţara-Vecină-şi-Prietenă trecea la o azvârlitură de băţ –, şi care scăpa totuşi decriptării: de bună seamă, ce vroia să zică acest „плена”; pe cine urma să ia ostatic perechea de îndrăgostiţi ca să revendice un avion pentru a părăsi spaţiul aerian al URSS? Deloc neglijabil, faptul că tatăl băiatului fusese ofiţer în trupele aeropurtate, chiar dacă pe linie politică, doar complica ecuaţia: de unde toate cuvintele păreau cunoscute, de unul singur puteau fi siguri că i-au aflat înţelesul deplin – pe fată o chema Maria. Musica, aşa i se spunea în familie; „de la Moussique avant toute chose”, o întâmpina el la facultate. Nici ea n-a priceput ce anume spunea telegrama, decât că tânărul longilin se gândeşte la dânsa – dovadă, cele patru scrisori primite în ultima săptămână la care încă n-a răspuns –, iar dragostea este un sentiment înălţător. Nu-l iubea, se lăsa curtată de ochii lumii – mai presus de sentimente punând arta discreţiei, în varianta autohtonă: „ce-au să creadă/spună ceilalţi?”, cultivată în familie după revenirea acesteia din Siberia. Oricum, relaţia îi convenea din toate punctele de vedere: pe de-o parte, avea şi ea ca toate fetele de vârsta ei un cavaler „oficial”, şi încă unul râvnit de majoritatea colegelor, fie şi pentru că era orăşean, dintr-o familie bună; pe de-alta, tânărul se ruşina ca o fată mare – nu că să-i ceară „de futut”, cum povesteau altele că ar fi păţit cu iubiţii lor, şi încă înainte de a fi cerute în căsătorie, el nici măcar nu încercase s-o sărute. O petrecea după lecţii la cămin, aşteptând-o apoi să iasă – ea promitea că-şi lasă doar cărţile! –, un sfert de oră, jumătate, trei sferturi, timp în care fata sporovăia cu colegele de cameră, punându-i răbdarea la încercare, până când vreuneia dintre ele i se făcea milă de băiat: „Ieşi, fa, odată – nu vezi că te-aşteaptă?! Al meu ar fi fumat deja un pachet de ţigări…” Se lăsa convinsă cu greu, dar ar fi sărit ca arsă să fi schiţat doar cineva cel mai mic gest la adresa lui. Cu telegrama în mână, încă se gândea dacă face să i-o arate mamei sau nu, când miliţianul satului bătu la poartă. „Nu-s acasă”, răspunse fata crezând că-i vorba de părinţi. „Cu atât mai bine. De fapt, tocmai de tine am nevoie”, şi arătă cu capul spre telegramă: „Ce-ţi scrie?” Instinctiv, fata strânse hârtia la piept, nu făcu însă nici un gest de împotrivire când bărbatul i-o smulse din mâini. „Авиа Мария граница плена”, recită ea strângând din umeri. „Ştim asta, nu se lăsă impresionat omul legii, dar ce vrea să spună?!” Abia atunci fata observă că telegrama a fost trimisă acum două zile (de ce o fi întârziat atâta?!): „E o felicitare – de ziua mea de naştere!” „Şi ce-ţi doreşte?”, mai mult se întrebă, decât o, consăteanul. „Într-adevăr, ce vrea de la mine?”, se gândi ea, oarecum surprinsă că nu şi-a pus niciodată problema până acum, când, fără a mai aştepta răspunsul fetei – „Nimic!?...” –, gradatul o anunţă telegrafic: „Trebuie să dai o declaraţie, în scris”.

De unde timp de-o săptămână încheiată nu a găsit barem un sfert de oră să-i răspundă la niciuna din cele patru scrisori, acum se vedea silită să pună pe hârtie o poveste care nu era a ei, chit că se lăsase antrenată – tocmai prin non-acţiune! – în toată daravera. Nu se avea cu scrisul, iar istoria familiei sale – atât pe linie maternă, cât şi pe linia paternă –, deportată-n Siberia în urma unor denunţuri nici măcar semnate, era suficient de grăitoare ca să mai pună şi ea mâna pe stilou. Dincolo de neplăcerile la care te puteai aştepta de la o declaraţie căreia i se dădea curs, frica medalistei de ieri în faţa lucrării de control neanunţate, şi deci nepregătite, îi paraliza toate simţurile, astfel încât în următoarele minute nu făcu decât să clipească nedumerită, ca şi cum şi-ar fi dorit ca literele să se desprindă de pe pleoape. Degeaba toţi poeţii lumii comparau genele iubitei cu condeiele, care mai de care mai inspirat, ale ei erau tot atâtea arcuri ale unor evantaie cât nişte frunze de palmier cu care să-şi acopere faţa. Nu se vedea scriind, nici lui, nici despre el – lui, de teamă că nu ar avea ce-i spune; îngrozită că i-ar putea scăpa mai mult decât trebuie, despre el, şi într-un caz şi-n altul fără de voie. Şi nici scrisă, cum apărea în versurile tânărului – insuficient de individualizată ca să se recunoască întocmai, totuşi destul de prezentă ca să fie privită ca atare de colegele ei. În sfârşit, dacă ar fi să descrie relaţia lor, cel puţin din unghiul ei de vedere, s-ar cuveni să lase pagina de nea(tins), eventual punând o dată – 17 ianuarie 1983 – în colţul drept de sus, ziua în care el a scos-o la o plimbare, în plină sesiune, sub un motiv uitat din mers. Doar că miliţianul satului îi ceruse altceva – să dea o declaraţie prin care s-ar desolidariza de intenţiile tânărului legate de trecerea frauduloasă a graniţei, după ce vor fi deturnat o cursă aeriană. Ceea ce ar fi însemnat să recunoască pe faţă că ei doi sunt înţeleşi, când în realitate nu punea mare preţ pe cuvintele lui, fie rostite, fie scrise. Neîncrederea ei, cultivată-n sânul familiei, în vorbe frumoase – iar „Авиа Мария граница плена” suna într-adevăr înălţător, cerându-se pusă pe muzică – îşi găsea confirmarea în chiar această declaraţie cu gust de autodenunţare pe care trebuia s-o redacteze din cauza lui, dacă nu cumva împotriva celui drag – fiindcă oricum îi era, deşi nu şi-ar fi mărturisit-o pentru nimic în lume –, contre coeur. Tot amânând momentul când se va aşterne pe scris – avea toată ziua înainte, gradatul urmând să treacă pe la ei abia spre seară –, brusc o străfulgeră o premoniţie: dacă pe ea, care nu ştie nimic nici cu spatele, au reuşit s-o bage-n boală, ce-i fac lui, cel care a pus la cale totul, acolo în Ch-ău, în chiar clipa asta?!

Că pedeapsa pentru orice ar fi făcut este înscrisă în chiar felul de a fi al fiecăruia, el unul o ştia ca nimeni altul – grăbit să-şi trăiască, dacă se poate cu anticipaţie, clipa, era mereu pus să aştepte cu orele, uneori şi cu zilele. De cel puţin o săptămână, nu avea stare: nici măcar umblatul la „Nadiuşa” – cum îi zicea cu drag Bibliotecii Republicane din Ch-ău „N. K. Krupskaia” – nu-l mai consola, de unde în prima lună de vacanţă fură nedespărţiţi. Compania cărţilor îi devenise indispensabilă – citind pe rupte, trăia tot atâtea experienţe de mărime naturală câte capodopere îi ieşeau în cale; acum însă ar fi lăsat fraza la jumătate – tocmai el, care aflase „că nu ai dreptul să deschizi o carte dacă nu te angajezi să le citeşti pe toate” – la cel mai mic semn de viaţă, al ei. Pornire cu atât mai paradoxală, cu cât în prezenţa fetei gându-i era mai mult la lectura întreruptă din cauza ei când, de dragul lui, ar fi putut foarte bine merge împreună la bibliotecă. Înainte de a se închipui cu ea într-un pat – desigur conjugal, dată fiind educaţia fetei, dar şi extazul lui care n-o scotea din Fecioara Maria – se visa la aceeaşi masă de lucru, în micuţă sală de literatură străină a „Nadiuşei”. Nu peste mări şi ţări, nici la capătul lumii – femeia vieţii lui trebuia să-l caute anume aici. Or, ghemul pe care i-l pusese, tot el, în mâini părea uitat de ea în poală, neatins, doritul fir al Ariadnei dovedindu-se de fapt un fir Bickford aprins la un capăt, al lui, ce avea să-i arunce în aer tăcerea minată. Şi atunci cobora în sala de muzică de la parter, unde, cu căştile puse pe urechi, se închipuia comandantul unui avion supersonic, Tu-144 sau Concorde, pilotând pe arii de Mozart, Beethoven sau Chopin. Lipsit de orice cultură muzicală, se lăsa ghidat după ureche, ascultând „hiturile” clasice cum ar fi Fantezie şi Fugă Sol minor, Simfonia 40, Sonata lunii etc., etc., iar de curând şi Ave Maria, al cărei prim vers – atâta latină învăţase şi ei la Litere cât să transcrie fără greş: „Ave Maria gratia plena” – îl purta pe buze în chip de sărut promis, să i-l dea fetei. Doar că, de mai bine de o săptămână, ea nu se răspundea – fără nici o explicaţie. La fel cum, în Ch-ău, putea să nu iasă deloc, după ce că el a aşteptat-o o oră bătută în faţa căminului nr. 7. Punctuală în toate, sentimentul timpului îi dispărea cu desăvârşire când era cu el – cel mult se aflau împreună în acelaşi spaţiu, unul lipsit de evenimente. Doar distanţe – de acoperit (între lucruri) sau de pus (între oameni) –, iar acum şi distantă, la propriu.

Când nu-şi afla locul nici în cărţi, singur mersul pe jos, pe distanţe din ce în ce mai mari, era de el – niciodată însă la pas de promenadă. (Nu se avea cu engleza!) Felul în care păşea, cu tot corpul, te făcea să te gândeşti la Bărbatul mergând al lui Giacometti, cu care se simţea „два сапога пара” 1. Odată pornit mecanismul, nimic nu-l mai putea opri – ca şi cum tot acel timp pe care-l pierduse aşteptând-o degeaba urma să-l recâştige, în kilometri, la un curs de schimb bun. Mişcarea însemna nu atât viaţă, cât fuga de viaţă, cu problemele ei. Una nu mai suferea amânare, după ce că patru scrisori şi o telegramă trimisă acum două zile în loc să rezolve situaţia, mai mult au complicat-o. Ce-ar fi putut să i se întâmple unei fete de la ţară, care-şi petrece vacanţa de vară acasă la părinţi, încât să nu-i răspundă? Şi cum să procedeze mai departe, dacă Maria nu dă nici un semn de viaţă?! A-i forţa însă mâna, într-o chestiune atât de delicată cum e corespondenţa – „laissent parfois sortir de confuses paroles” –, i se părea o nesimţire, la fel cum şi a nu i se da nici o veste, după ce că a pus pe jar Poşta Centrală şi, bănuieşte, şi pe cea din satul ei de baştină cu telegrama lui, tot lipsă de tact se numea, oricâte circumstanţe atenuante i-ar fi găsit. Nici una, de fapt. Şi atunci imaginaţia lui o lua razna, în încercarea de a acoperi toate acele pete albe unde absenţa ei era înscrisă în peisaj, cu cerneală simpatică: „Ibi sunt leones” (la feminin de fapt, ea fiind leoaică după zodie). Că o fi plecat undeva fără să-l anunţe – nu era cu putinţă: kilometrii pe care i-a făcut familia ei în Pohod na Sibir, leat 1949, iar apoi şi la întoarcere, îi ajungeau pentru câteva vieţi înainte; cu o asemenea moştenire nu-ţi prea vine să călătoreşti. Că o fi ajutat părinţii la muncile de câmp – nici atâta, ea trăgându-se din învăţători, cu o gospodărie cât să ai un cartof şi o ceapă ale tale. Că s-o fi măritat – la una ca asta nici nu vroia să se gândească! Că n-o lăsau ai casei să-i scrie – de necrezut, el fiind o (viitoare) partidă bună, dacă nu chiar strălucită. Că nu-i păsa de el – se prea poate, dar atunci de ce mai ieşeau ei doi, în Ch-ău. Că aşa şi pe dincolo – tot căutând să cerceteze ceea ce, aflând, şi-ar fi dat seama că nu vrea să ştie, nici nu observă cum a străbătut jumătate de oraş, de parcă mersul lui avan i-ar fi adus-o, la capătul drumului. Era deja în parcul din Valea Trandafirilor când biblioteca l-a ajuns din urmă, în chip de Romeo şi Julieta. Şi dacă o fi murit?!! A-ţi pune o asemenea întrebare e ca şi cum ai smulge inelul unei grenade – nimic nu mai e ca înainte! Fie o strângi în pumn până devii una cu ea, gata să explodezi în orice clipă de nerăbdare şi totuşi amânând răspunsul, fie o arunci cât mai departe, aşteptând ca unda-i de şoc să te doboare la pământ: Mortua est! Preţ de câteva minute bune nu-i venea să creadă cât de simplu se explica totul – tăcerea fetei, neliniştea lui –, dar vai! ce eliberare să izbucneşti într-un plâns devastator, luând la vale toată murdăria (poluţii nocturne, o labă două pe zi…) acestui corp (porc, printr-o simplă mutare de litere); şi ce mângâiere sufletească s-o boceşti in absentia, păstrând-o astfel veşnic vie. Tinereţe fără moarte prin omisiune, nu alta – nu tu bătrâneţe, nu tu viaţă sexuală. Plângea fără sine, scuturat de spasme, ca şi cum ar fi vărsat pe ochi tot ce a trebuit să înghită în acest răstimp, pe care nu-l mai întorci. Ceea ce-i venea înapoi era chiar pierderea de timp, acele seri indigeste când, orice i-ar fi propus – să citească împreună o carte, să meargă în doi la un spectacol –, fata zicea invariabil „Nu!”, cu convingerea cu care s-ar fi ferit de ispită. Să fi fost gravidă (tocmai ea, Fecioara Maria – pe care nu de puţine ori o înjurase, în gând: „S-o fută nemţii!”), şi tot nu se arăta atât de îngreţoşată de iniţiativele lui! La rându-i, avea senzaţia de a fi mereu în contratimp, inclusiv acum când – regretând-o cu devoţiunea unui tânăr îndrăgostit – o simţea mai aproape ca niciodată. Aşa pierdută, cobora iată din cerul pe care tot el o proiectase în pământ, şi totodată se desprindea de imaginea ei telurică, pentru a se eterniza în chip de icoană făcătoare de minuni, de unde în timpul vieţii ai fi zis că i-a făcut farmece (de care, între paranteze fie spus, doar bunica l-ar fi putut vindeca prin descântece sau dându-i în cărţi şi purtându-l cu vorba: „…drum de noapte, la capătul căruia te aşteaptă bucurie la aşternut”) .

Şi minunea nu întârzie să se arate, la o aruncătură de băţ depărtare – în carne şi oase, de femeie tânără, întorcându-i spatele unui bărbat pentru a-şi pune sutienul de la costumul de baie. Nu mai văzuse sâni în natură, şi încă atât de aproape – deloc grăbită, fata sporovăia cu însoţitorul ei, peste umăr –, iar contemplarea lor îl umplu de-un extaz de-a dreptul mistic, fără nicio legătură cu Madonele cu Pruncul pe care le descoperea prin albumele de pictură, de răsfoit cu o singură mână. Viaţa revenea triumfătoare, ca şi cum viermii de mormânt s-ar fi preschimbat cu toţii în viermi de mătase, acum ţesând un văl al miresei – adevărat, pentru altcineva. Frumuseţea-i îl izbi în plex, nici nu realiză când şi-a dus mâna la prohab, cum şi-ar descheia cămaşa la gât, să nu se sufoce. În palmă, îşi simţi sexul ca pe-un gâtlej noduros de gânsac, sâsâind la zâna pădurii ce-şi potrivea sânii în cupele sutienului; degetele-i lunecară în sus şi-n jos de parcă pajura nesătulă pe care o hrănea din mână ar fi înghiţit în sec noduri cât pumnul, în ascensiunea ei de pe-un tărâm pe altul, când de-odată – bărbatul tocmai o încheia la spate – explodă în aer, cu jeturi prelungi, aducând astfel pe proaspătul mormântul săpat în văzduh ofranda sa de semănător din tată-n fiu. Pentru o clipă, privirea lui se întâlni cu a femeii, iar aceasta în loc să se scandalizeze se făcu (sau şi-l, pe bune) că-şi îndreaptă slipul, dezvelindu-şi pubisul ca o tufă de păducel, cu Merlin cu tot. Blitzlicht! Brusc văzu negru în faţa ochilor, şi atunci se răsuci pe călcâie şi o luă la fugă printre copaci. Îi pocnea în urechi, ca la decolare, de parcă Martin Luther în persoană i-ar fi urlat în faţă: „Fortiter pecca!”, după ce că tocmai abjurase Memento mori. Hotărât lucru, era ziua lui fericită!

Să iei Ch-ăul pe tălpi, în linie dreaptă, de la un capăt al Bulevardului Păcii până la porţile oraşului, mai treacă-meargă; greul începe la ieşirea din urbe, când până la aeroport să tot fie vreo 10 km de deal-vale, deal-vale de mai mare frumuseţea. Nu şi pentru el – odată deşertate glandele lacrimale & seminale, mersul pe jos devenea o plăcere, una căutată ziua-n amiaza mare. Totul era să nu întreacă măsura – la întoarcere, va lua autobuzul A, cele 20 de copeici economisite pe cafea permiţându-i luxul unei călătorii cu expresul –, pentru a nu transforma, printr-un singur faux pas, un deliciu într-un delict. Intuitiv, simţea că există o legătură între libertatea de mişcare şi libertatea de gândire, iar aeroportul părea să le simbolizeze pe amândouă, fiind atât punctul de plecare pentru nenumăratele călătorii „по просторам нашей необъятной родины” 2, dar şi staţia terminus (adevărat, aeroportul din Bonn sau Viena) a unor liber-cugetători, aşa-numiţii disidenţi, expulzaţi din URSS. Să afle ai casei că s-a pornit pe jos, de capul lui, în afara oraşului, i-ar fi rupt picioarele; dar să ştie tata ce-i în capul lui, n-a fost născocită încă o asemenea pedeapsă! Şi aşa, pornirea lui de a măsura cu pasul, dacă nu era chip cu tot corpul, drumul de la pământ la cer, se întorcea-n pelerinaj; şi tot aşa, printr-un transfer de imagine, aeroportul devenea un Ierusalim ceresc/ o Mecca/ o Lhasa, iar avioanele tot atâtea biserici/ moschei/ temple zburătoare unde se oficia sfânta liturghie a înălţării; se şi vedea pus pe streaşina Templului (la fel de bine s-ar fi potrivit meterezele unei cetăţi pe care tot el le va fi înălţat în acordurile lirei, dar şi acoperişul de şindrilă al bisericii, după ce-şi va fi zidit în ea femeia iubită), ispitindu-se singur: „Aruncă-te jos, căci este scris…”, dar lectura se oprea aici – figura cu venitul de-a cura-n cap nu ţinea şi gata! Nici dusu’ pe sus, nici mersul pe jos nu-l apropiau de înţelegerea a ceea ce, fără credinţă, era cu neputinţă de priceput: fie că levitează (la budişti), fie că se înalţă la ceruri (la creştini), reiese că trupul se substituie sufletului. Or, el tocmai coborâse în mormânt – adevărat, unul imaginar! – trupul neînsufleţit al iubitei, ceea ce însemna că oricât de departe are să ajungă de-acum încolo, oricum avea să rămână cu un picior în groapă, în groapa ei. Nici vorbă să-şi amputeze piciorul călcând în gol, mai degrabă va târî groapa după el prin viaţă. Ceea ce nu-l împiedica, pe moment, să înainteze sprinten, de parcă i-ar fi crescut aripi la glezne, asemănătoare celor ale companiei „Аэрофлот” de pe cocardele piloţilor sovietici (de alţii n-avea de unde să vadă). Viaţa-i zâmbea din nou, în chip de stewardesă. Şi atunci o luă la sănătoasa, smucindu-se din încheieturi ca pentru a se autodepăşi, şi spărgând cu trupul, în aerul acelei după-amiezi de iulie, propria lui galerie cu viaţă sălbatică, într-o ştafetă de forme trecând una-n alta: ale lui când le îmbrăţişa, străine când le lăsa în urmă. Înhămat la această fugă, ieşindu-şi din piele ca să-i facă faţă, îi venea să necheze de bucuria unui galop de sănătate cum n-a mai cunoscut demult, în timp ce arşiţa-i punea zăbale de aur topit în gură. Când, în cele din urmă, a ajuns la aeroport, avu senzaţia că tocmai aterizase, de unde, la început, era pornit să decoleze.

Cu telegrama desfăcută pe masă, fata recitea pentru a suta oară mesajul – „Авиа Мария граница плена” –, chit că-l ştia pe dinafara. Nu zburase niciodată cu avionul, nu fusese nicicând peste hotare, nu-şi desfăcuse picioarele în faţa nimănui – pe latura interioară a gambei, semnul din născare în formă de tanc spunea povestea unei tinere învăţătoare de matematică ducându-şi mâna la burtă, ca pentru a-şi feri sarcina, când o coloană de tancuri sovietice tocmai intrau în sat, în vara lui ’64 –, iar tot ce ştia în materie de relaţii dintre băieţi şi fete se rezuma la expresia auzită de nenumărate ori de la rusoaicele din cămin, ceva mai umblate decât moldovencele: „лишь бы не залететь!” 3 Trecuse mai bine de o oră, şi foaia rămânea la fel de imaculată ca şi copila care ar fi trebuit s-o înnegrească demult (dacă nu se puneau la socoteală visele-i umede şi mizeria fizică, la ciclu): era de neconceput să-l toarne, dar nici să se strice cu miliţia din cauza lui nu putea. Prinsă pe picior greşit, oricare ar fi fost acesta, fiica unor părinţi deportaţi n-o lăsa pe medalista de ieri să-şi facă datoria patriotică, la fel cum studenta de la Litere o trăgea de mânecă pe fata de la ţară. Nimic din ce învăţase în familie, la şcoală şi, de doi ani, la Universitate nu se potrivea cu situaţia dată: ca şi cum însăşi prezumţia de nevinovăţie urma să se disculpe de o vină apriorică. Şi atunci brusc realiză cât de puţin îl cunoaşte pe băiatul acela, încât în afară de faptul că „el scrie” – lucru ştiut de toată lumea –, nu ar fi putut spune mare lucru. La drept vorbind, n-o interesa nici el, nici poezia sa. Era însă de neconceput ca altcineva să-i fi luat locul, în viaţa şi scrisul lui. Cât despre ea, în afară de Autobiografia redactată de nenumărate ori – la intrarea în comsomol, la absolvirea şcolii medii, la depunerea actelor pentru facultate etc., etc. –, ce-ar mai fi putut să adauge?! Totul pe-o pagină, niciodată n-a fost nevoie să treacă pe cealaltă parte. Trăindu-şi astfel pe faţă primii douăzeci de ani, vor fi suficiente iată patru cuvinte telegrafiate – cu unul mai mult decât „Torna fratre torna” – ca să întoarcă pagina, odată pentru totdeauna. Şi înainte de a avea ce ascunde, se şi văzu urmărită, supravegheată îndeaproape, poate chiar persecutată politic. Hotărârea însă fu luată, acum doar trebuia să decidă dacă-i cazul să-l aştepte, preţ de câteva ore chinuitoare, pe miliţianul satului acasă, cum le-a fost înţelegerea, sau să-l caute neîntârziat la secţia de miliţie pentru a-i spune de la obraz: „N-am nimic de declarat”.

La întoarcerea-n oraş, se văzu silit să treacă pe la „Nadiuşa”, unde-şi lăsase hârţoagele, iar bibliotecara din Sala de Literatură străină se grăbi să-l înştiinţeze că l-a căutat mama, într-o chestiune ce nu suferă amânare. Într-adevăr, pe masa lui de lucru un mic bileţel – inconfundabil, scrisu-i de învăţătoare de limbă şi literatură maternă – îl soma să vină numaidecât acasă; cât să fi trecut însă de-atunci?! Imediat, se gândi la tot ce putea fi mai rău, şi tot atunci îndepărtă această perspectivă – o pierdere pe zi îi era de-ajuns şi de rămas. Acum, că abia-l regăsise, nu-i venea să se despartă de Malte Laurids Brigge; cum de-a fost în stare să-l părăsească?! Să-i ţină de urât pe drum, îşi luă cu el o frază, pe care o copiase în palmă, ca pentru a completa ceea ce liniile sorţii se încăpăţânau să-i ascundă: „Trăsăturile îi erau ordonate ca o mobilă într-o odaie de musafiri din care a plecat cineva”. Cu certificatul de bună purtare la mână – fişa de cititor atesta că n-a părăsit biblioteca toată ziua – şi Ave Maria-n dinţi, se-ndrepta spre ieşire, când un bărbat tânăr, a cărui privire o mai simţise asupra-i şi-n alte dăţi, îi făcu semn spre toaleta de la etajul doi: „Nu vrei să intrăm?” Îl urmă cu încredere – încă din şcoală băieţii mergeau la budă ca să discute înde ei, la o ţigară. În loc să-i propună una – se şi gândea cum să-l refuze politicos –, insul îl învălui din cap până-n picioare, furând cu coada ochiului uşa închisă, apoi arătă spre cabina de lângă geam. Încă neînţelegând bine ce i se întâmplă, dar lovit în plex de o presimţire cumplită, brusc avu senzaţia că încăperea s-a golit de timp, ca un tablou din care s-au şters până şi data & semnătura. Aproape de ora închiderii, biblioteca părea pustie, astfel încât prezenţa tipului umplu tot cadrul: „Astăzi – şi mai mult niciodată!” Refuza în continuare să priceapă ce anume astăzi, lipsa verbului însă nu-i spunea nimic bun, ca şi cum acţiunea ascunsă după uşa cabinei de toaletă, pe lângă faptul că era ruşinoasă, i-ar fi prejudiciat onoarea familiei. Ceea ce intelectul lui se încăpăţâna să respingă ca fiind cu neputinţă, corpul o intuise din prima; dintr-o dată se făcu livid, sângele-i fugi din obraji, iar un spasm puternic îi întoarse stomacul pe dos – un lingou de fiere, etalonul în aur al fricii. În aceeaşi clipă, bărbatul se făcu nevăzut, şi tot atunci soneria anunţă sfârşitul programului. Între timp, de emoţie, transpiraţia îi şterse citatul din palmă; carevasăzică, după o zi de alergătură s-a ales cu mâinile goale.

Drumul spre casă trecea prin scuarul „Puşkin”, trebuia doar să traversezi strada Gogol şi s-o iei pe diagonală până la havuz, şi de-acolo pe Aleea Clasicilor la vale. Tânărul se simţea îmbălat, pradă tuturor privirilor lipicioase, ca o insectă prinsă-n plasa păianjenului; şi nici nu reuşise să se spele ca lumea în WC-ul bibliotecii. Puţea a excremente, şi asta fără să fi făcut pe el, dacă nu cumva atmosfera din Ch-ău era de tot căcatul, de când staţia de epurare a apelor reziduale lucra la jumătate de potenţial. Nu putea merge aşa jegos acasă – părinţii l-ar fi mirosit de la o poştă. Şi atunci hotărî să se mai spele o dată în WC-ul public, cum intri în scuar pe mâna dreaptă. Buna dispoziţie revenea şi ea pe măsură ce cobora scările sărind peste o treaptă, încă puţin şi avea să scape de toată mizeria, când în semiîntunericul încăperii de la subsol dădu de bărbatul din bibliotecă, în compania unor băietani, şi care nici măcar nu se arătă surprins. „Сам пришел!” 4, rosti mai mult pentru ceilalţi insul, ceea ce s-ar fi putut traduce, pe înţelesul lui, prin „din lac în puţ”, ştiut fiind faptul – dar ignorat de tânăr cu desăvârşire – că scuarul „Puşkin” era locul de întâlnire a homosexualilor din Ch-ău, chit că „гомосексуализм в нашей стране изжит хоть и окончательно, но не целиком. Вернее, целиком, но не полностью. А вернее даже так: целиком и полностью, но не окончательно” 5. Leşină pe loc – un noroc chior, într-o asemenea situaţie; şi astfel de unde risca să fie închis pentru pederastie, omul se pomeni cu un băiat fără cunoştinţă în braţe – acum era rândul lui să simtă cum timpul s-a oprit pentru el: se şi vedea închis pe viaţă, într-o celulă cu o duzină de inşi ce-aveau să-l treacă prin ciur şi dârmon, la propriu. „Только не здесь, только не сейчас!” 6, cotcodăcea bărbatul, prinzându-l din cădere şi, ajutat de băietanii care formau un soi de gardă de corp, aburcându-l pe scări. Deîndată ce fu scos afară, tânărul îşi veni în fire, şi dacă întârzia să deschidă ochii, era pentru a-i urmări printre gene cum gesticulează deasupra lui ca pentru a-şi disputa dreptul seniorului, unul desfăcându-şi palma, altul strângând din pumni, cel de-al treilea răşchirându-şi degetele arătător şi mijlociu a V[ictorie], să şi le bage-n gât. Exact ca-n copilărie, când băieţii se jucau de-a „piatra – hârtia – foarfecele”, şi nici una din figuri nu era invincibilă. Primul model de echitate, în miniatură – "piatra" este mai mare decât "foarfecele", "foarfecele" decât "hârtia", "hârtia" decât "piatra", şi tot aşa pe cerc –, era şi ultimul, după cum o afla fiecare, pe coajă sau dându-i cuiva la cap, mai devreme sau mai târziu. (Însuşi Dumnezeu, în trei feţe, părea o proiecţie a jocului din copilărie: Dumnezeu-Tatăl da din pumn în Vechiul Testament; Sfântul Duh aducea răvaşul Bunei Vestiri; Fiul Omului tăia apele, înainte de şi după.) Când, în cele din urmă, tânărul binevoi să deschidă ochii, schimbul de priviri fu de „2 la 1” în favoarea lui. Refuză mâna întinsă a necunoscutului, acum amabilitatea întruchipată, dar se lăsă condus până la ieşirea din scuar – „А то ходят тут всякие!...”7 –, transfigurat de angoasă şi încercând din răsputeri să pară stăpân pe situaţie. Abia când s-a văzut de cealaltă parte a bulevardului Lenin, răsuflă uşurat: ce a fost mai greu a rămas în urmă; acum cine ştie ce surpriză-l aşteaptă acasă.

Din prag, mama îl anunţă că l-a căutat pe interurban o colegă de facultate, şi că fata are să revină cu un telefon mai târziu – exact asta venise să-i spună la bibliotecă, unde fu de negăsit. Cu o intuiţie nedezminţită, femeia trebuie că presimţise importanţa acestei convorbiri, nu atât pentru copila de la ţară, cât pentru băiatu-i, şi se ruga în taină ca primul ei născut să n-o fi lăsat gravidă – de unde tocmai el era cât pe ce să fie violat. Nu se vedea bunică, la 41 de ani, nici soacră mare. „Nu te întreb pe unde-ai umblat, ci de ce n-ai fost acolo unde ai zis că vei fi, când te-am căutat?”, fraza ei, spusă prea tare ca să-i fie adresată doar lui, de fapt îl avertiza să aibă grijă ce spune, că nu-s singuri în casă. La fel de bine, putea s-o şoptească – în construcţia frazei se simţea o mână forte, de pater familiae. Tot atunci sună telefonul. Vocea Mariei părea venită de pe ceea lume, nu atât din cauza distanţei, cât a bruiajului de pe linie – nici nu a reuşit să-l întrebe ce face, că el se şi porni să-i recite: „Am fost la aeroport! Dacă-ai şti ce idee mi-a venit…” Era tocmai ceea ce nu ar fi dorit să afle în nici un caz, şi totodată confirmarea celor mai sumbre bănuieli ale ei, pe care le îndepărtase hotărât în faţa omului legii, în aceeaşi dimineaţă. Nu-l lăsă să termine, de frică să nu spună prea mult, dacă nu cumva s-a şi dat de gol, închizându-i telefonul la jumătate de frază – spre disperarea organelor competente care înregistrau conversaţia. Hotărât lucru, nu se putea face nimic cu băiatul acesta – nici vorbă să urce cu el în avion, nu l-ar lăsa să-i vadă nici tancul! –, drept care-şi spuse: „De-acum înainte, pentru mine el este un om mort.”

1.(rus) literalmente, „două cizme pereche”; aici – de-o teapă.
2.(rus) „pe întinderile nemărginite ale Patriei noastre”.
3.(rus) „doar să nu rămâi însărcinată contrar dorinţei”.
4.(rus) „Singur ai venit!”
5.(rus) „deşi homosexualitatea este lichidată definitiv în ţara noastră, nu-i lichidată chiar în întregime. Mai bine zis, în întregime, dar nu de tot. Şi chiar e mai corect aşa: în întregime şi de tot, dar nu definitiv”, Venedikt Erofeeev, Moscova-Petuşki, traducere din rusă de Emil Iordache, Editura Cartier, 2004.
6.(rus) „Numai nu acum, numai nu aici!”
7.(rus) „Umblă tot felul de inşi pe-aici!…”

(va umra)
XS
SM
MD
LG