Linkuri accesibilitate


Parafrazându-l pe personajul lui Bohumil Hrabal, din L-am slujit pe regele Angliei, aş putea exclama şi eu – la capătul unei experienţe de un deceniu sau, dacă preferaţi o altă unitate de măsură, de peste 4.000 de pagini, dintre care circa 1.000 semnate de Michel Pastoureau –, cu legitimă mândrie: „L-am tradus pe Roland Barthes!” Şi asta deoarece un atare demers, dincolo de caracterul lui strict literar, chiar te marchează pe viaţă (şi pe moarte – s-ar cuveni să adaug între paranteze, fiind vorba de Jurnal-ul de doliu).

La început însă a fost provocarea din afară – de unde până la acea oră nu semnasem decât versiunea românească a câtorva poeme de Boris Pasternak, pentru o antologie de lirică rusă, Gh. Erizanu, directorul editurii Cartier, mi-a propus în toamna lui 2000 să traduc ditamai volumul lui Jean-Michel Gaillard şi Anthony Rowley, Histoire du continent européen, Seuil, 1998. Se vede că a avut mână uşoară – versiunea românească apărea în toamna lui 2001, aducându-mi pe lângă primul onorar în valută, şi Premiul Uniunii Latine, totodată inaugurând o altfel de numărătoare (hai să zic, de uz personal) a secolului XXI: anul şi cartea tradusă. Abia odată cu prima lucrare aleasă în mod deliberat – (deloc) întâmplător Une histoire du diable, de Robert Muchembled, Seuil, 2000 –, se poate spune că am semnat pactul cu… (cine Dumnezeu o fi patronul/ispititorul tălmacilor?!), iar de-atunci încoace, mai mult (cantitativ) decât scriitor român, sunt traducător de franceză, de unde până de curând basarabenii aveau faima de „tălmaci de rusească” (vezi Paul Goma, Gherla).

Ca şi şampania, coniacul sau camembertul, franceza mi se pare un brand în sine, astfel încât – in extremis – orice traducere nu face decât să „falsifice” iremediabil produsul original; ce să mai vorbim despre toate acele stiluri personale ale marilor ei creatori – tot atât de numeroase ca felurile de brânză, nenumărate –, greu de redat, dacă nu chiar imposibil, într-o limbă mai puţin elevată. (Suficient să mi-l imaginez pe Marcel Proust transpus în găgăuză!...) Cum însă piaţa de carte cere (şi) autori francezi – de la clasicii citiţi în copilărie: Victor Hugo, Alexandre Dumas, Jules Verne ş.a., la cei contemporani (dintre toate naţiunile, Franţa deţine recordul laureaţilor Premiului Nobel în domeniul literaturii) –, multiplicarea traducerilor din franceză aminteşte de exportul, în cantităţi industriale, de beaujolais nouveau la scară globală, în timp ce adevăraţii degustători ai vinului francez merg pe mâna unor mărci concrete.

Într-un cuvânt, franceza este (ca şi un vin maturat, de colecţie) pour les connaisseurs; traducerile spre alte limbi, oricât de strălucite (suficient să-i amintesc pe seniorii Irina Mavrodin, Sorin Mărculescu, Şerban Foarţă, sau pe mai tinerii Bogdan Ghiu, Claudiu Constantinescu, Doru Mareş ş.a., în cazul românei), sunt ad usum delphini. Şi asta deoarece, întocmai renumitului roquefort – dacă tot am început alineatul cu o comparaţie gastronomică –, „mucegaiul” francezei nu e ciupercă banală, ci chiar bronz coclit, atestându-i vechimea & nobleţea. La fel cum limbajul heraldic – (o spun nu atât în calitate de autor al Arme-lor grăitoare, cât de traducător în română al lui Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, Cartier, 2004) – este la origine francez!

Lucrurile se complică exponenţial atunci când peste brand-ul francezei se suprapune un brand auctorial, fie că este vorba de Mallarmé (transpus admirabil de Şerban Foarţă), Marcel Proust (în tălmăcirea monumentală a Irinei Mavrodin) sau Boris Vian (rescris româneşte, ca şi cum ar fi fost limba originalului, de Sorin Mărculescu). Practic, dintr-o dată nu mai eşti doar un traducător de franceză, ci traducătorul lui Louis-Ferdinand Céline, André Pieyre de Mandiargues sau Georges Perec (ca să dau doar câteva nume ale unor creatori de poetici inconfundabile, fie că acestea ţin de limbaj, caracter experimental sau manieră). Îndrăznesc să afirm, în cunoştinţă de cauză (pierdută, ar zice unii), că este mai uşor să găseşti echivalentele unor termeni specifici, iar la rigoare să le şi inventezi – or, heraldica chiar este un astfel de limbaj pour les connaisseurs –, decât să redai plenar, fără pierderi colaterale, nu atât textul cutărui sau cutărui mare creator, cât acel ceva de-citit-printre-rânduri ce-i condimentează scriitura. Mai mult ca oricare altă artă, cea a cuvântului este una contextuală – aceeaşi noţiune trimite la cu totul alte reprezentări (grafice & sonore) în diferite limbi. Şi… cine ştie dacă nu tocmai partea intraductibilă face deliciul fiecărei literaturi naţionale.

Trec razant peste mia de pagini „heralde” ale lui Michel Pastoureau (O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, Cartier, 2004; Albastru. Istoria unei culori, Cartier, 2006; Ursul. Istoria unui rege decăzut, Cartier, 2007), cele mai dense din câte am tradus până-n ziua de azi, pentru a mă opri la cea mai cumplită, din ce mi-a fost dat să trăiesc, încercare, şi anume redarea golului – cum altfel aş putea să-i spun traducerii Jurnal-ului de doliu barthian?! (Între paranteze fie spus, Alex Cistelecan a dat o strălucită versiune românească a Imperiul-ui semnelor, inspirat de experienţa japoneză a autorului.) Într-adevăr, felul în care Roland Barthes şi-a notat textul, pe fişe, asemenea unor mantre, face trimitere mai curând la o tradiţie orientală ce privilegiază vidul. (Deloc hazardat, unii critici au comparat aceste note fulgurante cu nişte hai-ku-uri; de-ar fi să citez o singură nota, din 24 martie 1978:
„Tristeţea, ca o piatră
(de gât,
în străfundul meu)”
– altele asemănătoare, presărate pe ici-acolo, sunt tot atâtea descărcări în egretă atunci când durerea de nespus atinge paroxismul.) A-l traduce, în litera şi spiritul lui, presupune a-l epura de orice urmă de scriitură – tocmai pe Barthes! –, spre a-i reda dimensiunea metafizică de sorginte lamaistă (mărturisesc, în tot timpul cât am lucrat la traducere, am tras cu ochiul de nenumărate ori prin Cartea tibetană a morţilor), acel zero absolut către care tinde Jurnal-ul (şi n-am spus nimic despre faptul, peste care nu se poate trece, că nu ai cum realiza o asemenea muncă fără să intri în pielea personajului îndoliat; or, atunci când ai o mamă şi un tată ÎN VIAŢĂ, acest lucru-i de-a dreptul sfâşietor). Întrebarea este şi rămâne: cum să traduci o carte de-citit-printre-rânduri?

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG