Istoria Uniunii Sovietice nu poate fi înţeleasă fără evocarea rolului jucat de poliţia politică sovietică în lupta împotriva potenţialilor inamici ai regimului, a persoanelor indezirabile, a celor care exprimau critici absolut inocente, din perspectiva de astăzi, faţă de actul guvernării. În timpul Perestroikăi, rolul KGB-ului rămâne acela de a veghea asupra securităţii statului şi a identifica pericolele la adresa monopolului partidului comunist în societatea sovietică şi integrităţii teritoriale a statului sovietic.
Unul dintre cele mai răsunătoare conflicte sângeroase din ultimii ai URSS în care a fost implicat KGB-ul a fost demonstraţia paşnică din Tbilisi din aprilie 1989, când au fost ucise 9 persoane civile din rândul manifestanţilor care scandau dreptul Georgiei la secesiune politică faţă de Moscova. Georgienii n-au fost satisfăcuţi de ancheta efectuată de autorităţi şi au început o campanie largă de discreditare a poliţiei politice. În noaptea de 15 spre 16 septembrie 1990, mulţimea a reuşit să pătrundă în sediul KGB de la Tbilisi şi să pună mâna pe documente secrete, echipament şi înregistrări video, prin care era demascată activitatea represivă a organelor de securitate împotriva cetăţenilor care manifestau pentru independenţa republicii faţă de metropolă. KGB-ul a denunţat imediat aceste acţiuni, îndreptate, în viziunea cekiştilor, împotriva regimului constituţional şi care ar fi fost inspirate de serviciile secrete din Occident.
Consecinţele acestui eveniment au fost determinante pentru procesul de disoluţie a organelor KGB din toată Uniunea sau, mai exact, a diminuării rolului acestora în viaţa politică sovietică. Pe valul campaniei de discreditare a poliţiei politice iniţiat de mass-media neangajată, Boris Elţân, preşedinte al Sovietului Suprem al Rusiei, a decis crearea unui comitet al securităţii statului care să se supună conducerii republicane, şi nu celei centrale sovietice. Pasul său a fost imitat de republicile unionale neruse, inclusiv RSS Moldova de atunci. În unele republici acest proces a fost mai reuşit, în altele mai puţin.
KGB-ul de la Chişinău a fost până în august-septembrie 1991 supus autorităţilor de la Moscova. Cum se explică acest fapt? În primul rând pentru că structurile locale ale KGB erau supra-reprezentate de oameni numiţi sau trimişi de la Centru şi care au rămas loiali celor care i-au numit, mai ales că de cele mai multe ori pe aceştia nu-i lega nimic de Moldova decât funcţia. În al doilea rând, Partidul Comunist al Moldovei a rămas obedient faţă de conducerea CC al PCUS până la urmă, până în 23 august 1991, când a fost declarat în afara legii. Documentele de arhivă descoperite recent la Сhişinău confirmă fără tăgadă această concluzie.
Un eveniment oarecum similar cu cel din Tbilisi din septembrie 1990 s-a întâmplat şi la Chişinău un an mai devreme. În ziua de 9 noiembrie 1989, mulţimea a atacat sediul Ministerului de Interne, o altă structură represivă sovietică care se ocupa şi de identificarea unor potenţiali duşmani ai regimului. Ca reacţie la bătaia primită de demonstranţii paşnici câteva zile mai devreme când s-a încercat şi s-a reuşit zădărnicirea paradei militare dedicate aniversării Revoluţiei bolşevice din 1917 şi cerând eliberarea persoanelor reţinute pe 7 noiembrie, protestatarii au aruncat cu pietre şi au dat foc sediului central al miliţiei, al cărui conducător era nu altcineva decât Vladimir Voronin, actualul preşedinte senil al PCRM.
Atunci Voronin a demonstrat determinare în răfuiala cu protestatarii, miliţia primind ordin să folosească violenţa împotriva persoanelor civile aflate la cartiere distanţă de sediul MAI, inclusiv faţă de clienţii unor cafenele care nici nu ştiau ce se întâmplă în centrul oraşului. După ani de zile, Vladimir Voronin a repetat isprava sa, ordonând pe 7 aprilie 2009 represalii împotriva celor care au ieşit în stradă să transmită mesajul cât de mult nu mai vreau să trăiască în minciună şi dictatură. După un an şi jumătate de la acele evenimente, moldovenii trebuie să se gândească dacă vor să revină sau nu la un regim condus de un fost general de miliţie educat la Moscova şi rămas loial reflexelor dictatoriale din perioada sovietică.
