Linkuri accesibilitate


O observație inevitabilă trimite la obsesiile balcanice ale politicii externe germane. Pe scurt: indiferent de guvernare, acțiunea externă germană e, din 1990 încoace, marcată de o anume obligație balcanică. Parlamentarii europeni germani care transportă la Bruxelles această linie constantă sînt, deasemenea, parte a consensului german: popularii și socialiștii germani au vederi complet diferite în mai toate problemele, cu excepția chestiunii balcanice. În ce constă, deci, linia balcanică germană?

Foarte pe scurt: în convingerea că Germania are o carte de jucat în „estul european apropiat” și trebuie să fie „sponsor” (pentru mai multă claritate - naș) al unuia sau al altuia din statele balcanice, mai precis al unuia sau altuia din statele post-iugoslave. Ideea e veche și se leagă de împrejurări istorice complicate, în primul rînd de o remanență persistentă a așa numitei ostpolitik, în termenii fixați încă din a doua jumătate a secolului al XlX-lea. Evident, politicienii germani vor nega această filiație, astăzi, de nemărturisit. Însă faptele spun cu totul altceva.

Imediat după prăbușirea vechiului cadru politic european, la începutul anilor ’90, Germania a articulat reflex o linie de acțiune balcanică tranșantă și a devenit sponsorul necondiționat al Croației. Bineînțeles, activismul pro-croat, articulat fără prea multe paranteze de Cancelarul Helmuth Kohl și, mai ales, de Ministrul de Externe Hans-Dietrich Genscher, a presupus, în oglindă, o linie ultranegativă în relația cu Belgradul. Adevărat, ostilitatea la adresa sîrbilor a fost, în mare parte, motivată de acțiunea militar-naționalistă a Belgradului dar ar trebui înțeles că reflexul german n-a trebuit să aștepte violențele ordonate de Belgrad.

Partitura germană era pregătită de o lungă tradiție. Politicienii germani „corecți” sînt, foarte probabil, cel mai autocenzurat pluton politic al Europei dar educațiua istorico-politică nu poate fi eliminată ușor. În cazul Germaniei, ea are o pregnanță cu atît mai remarcabilă cu cît se exercită în condițiile unui rigorism moral atroce (Germania își demite politicienii cu o promptitudine automată, la apariția celei mai firave bănuieli de „păcat” ideologic).

Linia pro-croată a primei politici germane post-comuniste în Balcani era, totuși bine acoperită și legitimată, de realitatea istorică a sentimentului național croat. După mai puțin de 10 ani, al doilea puseu german în Balcani nu mai are aceeași acoperire. Germania a devenit, cu aceași convingere și cu același activism metodic, sponsorul statului independent proclamat în Kosovo. Complicațiile tribale, neclaritatea identitară și violența bestială care au precedat proclamarea statului Kosovar, pe 17 februarie 2008, restrîng drastic pretențiile de normalitate ale politcii germane în Balcani. Analizele care ar fi trebuit să descrie această deficiență au fost mult timp refuzate de estabishment-ul analitic internațional și au fost împinse, astfel, spre zonele comentariului radical. Ceea ce nu le face cu nimic mai nepotrivite.

Kosovo nu are aproape nimic din situația națională coerentă a Croației. Partitura germană în Kosovo a avut, în această situație, caracterul unui forcing care a luat cu sine linia de politică externă a Uniunii Europene (dacă așa ceva există cu adevărat și autonom). De aici, imprimeul german asupra orientării politice europene în materie de Kosovo. Mai exact, presiunea asupra statelor care n-au recunoscut, din motive foarte speciale și fundamentate, independența statului Kosovo.

Animată, între altele, de activismul german adesea grotesc în Parlamentul European, campania pentru recunoașterea statului Kosovo a ajuns unul din acele de articole de bunăcredință care măsoară onoarea staelor membre UE. Însă, în spatele acestei insistențe nu se află nimic pro sau anti-european. Adevăratul motor al acestei campanii e opțiunea germană în materie de politică balcanică.
XS
SM
MD
LG