Prea aproape de noi pentru a o privi cu suficientă detașare și fără suficiența judecătorească a rapoartelor de istorie ce se pretind „finale” - ca și cum interpretarea istoriei ar putea fi vreodată una „finală” -, perioada primelor decenii de comunism începe să poată fi înțeleasă, cunoscută, grație unor exerciții de memorie excepționale.
Cărții fundamentale a lui Annie Bentoiu, Timpul ce ni s-a dat, i s-a adăugat recent cea semnată de doctorul Ion Vianu, intitulată Amor intellectualis. Romanul unei educații. Annie Bentoiu oferă un tablou al vieții cotidiene din deceniul ’50. Ion Vianu ridică o parte din perdeaua grea a timpului, repunînd în lumină un colț din viața și atmosfera intelectuală a aceluiași deceniu. Citindu-l, te gîndești că, probabil, istoricilor și sociologilor post-decembriști, ce au analizat rapid epoca pentru a configura un raport „final”, ar fi trebui să li se alăture și un bun psihiatru; atît pentru a le tempera impulsurile unor judecăți în alb și negru doar, cît și, mai ales, pentru a dezghioca resorturile firii umane, acel echilibru fragil între curaj, capacitate de rezistență interioară și teamă, deznădejde, disperare mergînd pînă la cedare.
Personajul dominant al memoriilor lui Ion Vianu este, evident, tatăl său, excepționalul om de cultură Tudor Vianu. In apropierea lui își clădesc educația, temeinică, personajele principale care sînt Ion și cel pe care îl resimte ca pe un frate geamăn, Matei Călinescu. Pe orbite mai îndepărtate gravitează și sînt evocate, cu problemele lor, alte tinere personalități ale culturii române, care aveau să dea fiecare măsura culturii și a tăriei (sau a lipsei) lor de caracter, abia în anii ’70-80: Ion Negoițescu, Edgar Papu, Nicolae Balotă, Bambi Brezeanu etc.
Cultura a fost liantul și al celor doi mari prieteni, Ion și viitorul cărturar Matei Călinescu. „Eu aveam biblioteca. El trăia în condiții spartane. Fosta lor vilă... nu mai avea încălzire... Astfel petreceau iarna în frig. La noi era cald în casă, iar „spațiul locativ” renunțase, după o tentativă, să introducă locatari. Biblioteca fusese salvarea, ea era peste tot - «nu mi se poate lua instrumentul de lucru», protestase T. cu gravitate”. Altora li se luase, totuși, s-ar putea aminti pentru a întregi peisajul...
Calmul și distanțarea lui Ion Vianu nu cedează decît odată, la rememorarea ședinței la care studenții de la medicină au fost convocați în 1956 pentru a-i condamna pe cei cîți arestați și judecați pentru intenția de a organiza un miting de protest în Piața Universității. „Ii disprețuiam [pe tovarăși] pentru că-i socoteam lipsiți de caracter. Lichele. Mai mulți dintre ei... au devenit profesori universitari, secretari de partid, rector, într-un cuvînt lideri ai profesiei, fără să fi avut merite deosebite, ba mai degrabă au putut fi considerați nuli, iar unii chiar escroci și plagiatori... Sentimentul de templier, acela că aparțineam unei elite juruite binelui, era contrazis de existența acestor inși”.
Și, cum conchide Ion Vianu, mulți din acei „apărători ai culturii și virtuților în vremuri de restriște”... „au fost prinși în menghinele mașinii de zdrobit oameni” ... „amor intellectualis, în care au crezut T. și tinerii săi amici, s-a dovedit o esență mult prea subtilă, prea fragilă pentru acea vreme a ruinei cetăților”.
*Ion Vianu. Amor intellectualis. Romanul unei educații. Polirom, Iași, 2010. 404 p.
