Linkuri accesibilitate

Problema limbii române în Republica Moldova nu este doar una de management lingvistic, ea are o pronunţată patină politică.


Am citit recent pe un portal de ştiri internaţional că Republica Moldova este un jucător de temut pe piaţa mondială la capitolul festivism. Se pare că am „prinde” chiar un Top 3. Cu ocazia aniversării Independenţei şi a sărbătorii „Limba noastră cea Română”, moldovenii s-au relaxat tocmai 5 zile, sfidându-şi faima de cea mai săracă şi împovărată de nevoi ţară din Europa.

Noutatea din acest an este că limba română a fost celebrată în condiţiile unei guvernări democratice: ziua de 31 August şi-a recăpătat titulatura originară, spărgând reticenţele laşe în care era ambalată, bucurându-se de un fast şi o amploare fără precedent în cei opt ani de guvernare Voronin. Ceea ce a copleşit presa şi opinia publică au fost însă nu discursurile înflăcărate şi uşor agramate ale unor oficiali, ci „desaga” de ordine şi medalii, răsturnată ca dintr-un corn al abundenţei; distincţii de stat acordate unor oameni de cultură, lingvişti, profesori de liceu, activişti publici etc. Această mărinimie a autorităţilor a sugerat un bilanţ victorios în domeniul apărării limbii române, deşi lucrurile nu stau nici pe departe aşa.

Limba română – limba de stat în Republica Moldova - este în continuare vorbită defectuos, predarea ei în şcoală, acolo unde numărul profesorilor devine tot mai mic, reprezintă adesea o simplă improvizaţie. În administraţie, dar mai ales în economie, în publicitate, în audiovizual, domină autoritar un idiom străin. Mulţi oaspeţi de peste hotare sosiţi la Chişinău constată, dezamăgiţi, că şi după 19 ani de la proclamarea independenţei, limba cu care te descurci în Moldova, exact ca pe vremea Uniunii Sovietice, este limba rusă: în magazine, în transportul public, pe stradă.

Funcţionarul de la ghişeu sau vânzătoarea din spatele tejghelei te va întreba în rusă ce doreşti (reflex indelebil!) şi doar dacă insişti să le răspunzi în română vor trece şi ei la limba lui Eminescu şi Creangă. Majoritatea populaţiei urbane însă nu este deranjată de acest fapt, îl consideră o normă. Şi de ce ar fi altfel, dacă spaţiul public este dominat de limba rusă, mai ales prin audiovizual, iar adoptarea unei legislaţii lingvistice noi, moderne, care să apere interesele limbii naţionale, după exemplul ţărilor baltice, nu are şanse în viitorul apropiat.

Problema limbii române în Republica Moldova nu este doar una de management lingvistic, ea are o pronunţată patină politică. Sunt oameni care o apără până la sacrificiu în campaniile electorale, declarând solemn că statutul ei se va remedia numai dacă ei, adevăraţii patrioţi, vor câştiga alegerile. Alţii fac exact invers: îşi văd rostul în a lupta împotriva limbii române, pe care o prezintă drept un mare pericol pentru drepturile omului – recte, pentru drepturile minorităţii rusofone. Acest subiect rămâne unul speculativ, atâta timp cât Constituţia legiferează aşa-zisa limbă moldovenească, nu limba română, iar rusa are statut de limbă de comunicare interetnică, fapt ce elimină motivaţia cetăţenilor alolingvi de a învăţa şi respecta limba oficială a ţării.

Sărbătoarea Limbii Române în Moldova a fost calificată în momentul instituirii ei ca un „fenomen unic în lume”, ce venea să sublinieze tragedia postbelică a românilor basarabeni. Festivităţile entuziaste din aceste zile însă, pentru a nu fi o demagogie de faţadă, ar trebui susţinute printr-o muncă tenace şi perseverentă în restul zilelor anului. Abia atunci limba română nu va fi „jertfă” şi „minune a lui Dumnezeu” – cum tot auzi pe la mitinguri –, ci instrumentul indispensabil şi eficace, expresia firească a unei comunităţi conştiente de valorile ei.
XS
SM
MD
LG