Linkuri accesibilitate

Limba română a fost, până la sfârşitul anilor 1980, mai degrabă o cenuşăreasă decât o regină, mai mult tolerată decât recunoscută la egal cu rusa.


Ziua de 31 august este marcată în Republica Moldova ca zi a Limbii Române începând cu 1989. Acum 21 de ani, Parlamentul, numit atunci Sovietul Suprem al RSSM, adopta primul set important de legi cu privire la funcţionarea limbilor pe teritoriul Republicii încă unionale, parte componentă a imperiul sovietic în stare de dezagregare.

Atunci, în contextul Perestroikăi, se vorbea de „limbă moldovenească”, dar se admitea deja identitatea acesteia cu limba română, ceea ce constituia o recunoaştere inimaginabilă doar câţiva ani mai devreme. Declaraţia de independenţă din 27 august 1991 menţionează limba română ca limbă de stat, dar Constituţia din februarie 1994 va relua sintagma „limbă moldovenească”, un partid pro-sovietic, Partidul Democrat Agrar, având atunci majoritatea în Parlament. Bine spunea în interbelic sociologul român Ştefan Zeletin, cu referire la legea fundamentală din 1923, că orice Constituţie reflectă raportul dintre forţele politice dintr-un stat la un moment anume!
Igor Cașu


Puţin sunt state în lume care sărbătoresc ziua limbii ca zi naţională. Cu certitudine însă în Estul Europei limba este frecvent exaltată ca esenţă a identităţii unei comunităţi. Este o tradiţie care vine pe filieră germană, Herder fiind cel care a conceptualizat la sfârşitul secolului al 18-lea o legătură directă între limbă şi volkgeist, adică spiritul poporului. A-l socoti însă pe Herder părinte al naţionalismului lingvistic este cam tot atât de fals pe cât a spune că Nietzsche ar fi părinte spiritual al nazismului.

În Republica Moldova sărbătoarea Limbii Române are o semnificaţie aparte. Imediat după ocupaţia sovietică din 28 iunie 1940 limba română a fost arestată şi degradată în funcţiile sale publice cele mai elementare. În primii ani postbelici mai ales, cei care vorbeau o limbă literară cât se poate de îngrijită, erau luaţi la carandaş, cum se spunea în epocă, ca potenţiali purtători ai unor idei naţionaliste, un păcat de neiertat pentru ideologia comunistă sovietică pentru care unii au fost deportaţi, iar alţii au plătit cu viaţa.

Ne amintim în acest sens de disputa binecunoscută între basarabeanul Emilian Bucov, vice preşedinte al Consiliului de Miniştri pe probleme culturale şi transnistreanul Ion Canna, scriitor din vechea RASSM. Primul opta pentru un vocabular pe care l-a cunoscut în România interbelică, inclusiv vizitând „saloane” bucureştene cu care s-a întâlnit o dată cu Silviu Brucan (a se vedea volumul său Generaţia pierdută). Cel de-al doilea era din generaţia interbelică de la Tiraşpolea, unul dintre puţinii scriitori moldoveni care supravieţuiesc Marii Terori din 1937-1938, graţie unor împrejurări fericite, inclusiv pentru că nu a excelat în opera de românizare iniţiată chiar de Moscova în 1932. În cele din urmă, disputa a fost câştigată simbolic de către Bucov – şi cât de straniu n-ar părea pentru patrioţii noştri de profesie – datorită intervenţiei unei minţi luminate de la Moscova, lucru amintit de sociologul chişinăuian Petru Negură într-o teză de doctorat susţinută acum câţiva ani la Paris.

În plus, Canna a păcătuit cu un plagiat care i-a năruit cariera, prin extensie şi pretenţia de a fi mare far al culturii sovietice moldoveneşti. În ciuda acestui fapt, limba română a fost până la sfârşitul anilor 1980 mai degrabă o cenuşăreasă decât o regină, mai mult tolerată decât recunoscută la egal cu rusa, limba aşa numitului eliberator frate mai mare. Pentru cei care – tineri, vârstnici sau „internaţionalişti” pur şi simplu – cred că exagerăm în ceea ce priveşte locul limbii române în RSSM, le recomandăm spre lectură, printre altele, memoriile lui Ivan Ivanovici Bodiul, primul secretar al CC al PCM între 1961 şi 1980.
XS
SM
MD
LG