Partidul Comuniştilor din Republica Moldova a fost înregistrat în aprilie 1994. S-a declarat succesor ideologic al partidului comunist din fosta URSS. A evoluat politic de la ideea aderării la uniunea Rusia-Belarus, până la cea a integrării europene în parteneriat strategic cu Moscova. În 1998, PCRM accede în Parlament cu 40 de mandate şi devine principala forţă de opoziţie. Peste un an, comuniştii, creştin-democraţii şi susţinătorii preşedintelui Lucinschi reuşesc să debarce guvernarea Alianţei pentru Democraţie şi Reforme. În iulie 2000, PCRM alături de celelalte fracţiuni vozează modificarea Constituţiei ce transformă Moldova în republică parlamentară şi blochează astfel încercarea lui Petru Lucinschi de a-şi spori puterile. Parlamentul însă este dizolvat în scurt timp pentru că nu reuşeşte să aleagă un nou şef al statului. Alegerile din 2001 îi aduc PCRM majoriatea absolută în Parlament, iar şeful partidului, Vladimir Voronin, devine şi şef al statului. PCRM guvernează două mandate consecutiv. În 2009 pierde alegerile, urmare a suspiciunilor de fraudă care au dus la protestele din 7 aprilie, iar după alegerile anticipate din iulie 2009 trece în opoziţie.
Partidul Liberal-Democrat apare la sfârşitul lui 2007, după desprinderea lui Vlad Filat de Partidul Democrat. PLDM, - înregistrat oficial în ianuarie 2008, - se situează în opoziţie faţă de PCRM şi aliaţii politici ai acestuia PPCD şi PDM. Lansează şi promovează activ campanii de colectare a semnăturilor, inclusiv cea pentru alegerea şefului statului prin vot direct cu sloganul „Moldova fără Voronin, Moldova fără comunişti”. Organizează multiple manifestaţii şi adună semnături pentru semnarea acordului privind micul trafic la frontiera cu România, dar semnăturile adunate de PLDM şi alte formaţiuni de opoziţie nu sunt acceptate de autorităţi. În mai puţin de un an, PLDM devine una dintre partidele de opoziţie cu cea mai mare popularitate în sondaje.
În alegerile din aprilie 2009 obţine 15 mandate în Parlament, la egalitate cu Partidul Liberal. Violenţele ce au urmat pe 7 aprilie şi acuzaţiile de puci ale puterii la adresa opoziţiei, consolidează parteneriatul dintre PLDM, PL şi AMN, foraţiuni care au refuzat să acorde votul de aur comuniştilor pentru alegerea şefului statului, provicând alegeri anticipate. În scrutinul din iulie 2009 PLDM obţine cele mai multe mandate dintre partidele Alianţei de guvernământ pentru Integrare Europeană, iar liderul PLDM, Vlad Filat, este ales în funcţia de prim-ministru.
Partidul Umanist din Moldova apare oficial la începutul anului 2006. Printre scopurile formaţiunii înfiinţate de medicul Ion Mereuţă figurează „umanizarea politicii” şi „integrarea Moldovei în valorile europene şi mondiale”. Partidul Umanist a ajuns în ştirile de presă mai ales după protestele organizate în comun cu clericii Mitropoliei Moldovei împotriva lansării la Chişinău a filmului Codul lui Da Vinci sau a unor spectacole de teatru calificate de ei drept indecente. Participă la alegerile locale din 2007 şi obţine două mandate de consilier municipal în Chişinău. În februarie 2010, pe atunci încă preşedintele formaţiunii, Ion Mereuţă cere, la fel ca şi comuniştii, dizolvarea Parlamentului, dar pledează pentru forma parlamentară de guvernământ. Partidul îşi schimbă opţiunea în privinţa alegerii şefului statului odată cu venirea în fruntea formaţiunii, în iunie 2010, a fostului ministru al apărării şi fostului director SIS Valeriu Pasat. Partidul Umanist preia astfel iniţiativa sa cu privire la predarea obligatorie a religiei ortodoxe în şcoli. Printre alte acţiuni ale Partidului Umanist condus de Valeriu Pasat a fost condamnarea decretului prezidenţial privind comemorarea zilei de 28 iunie ca zi a ocupaţiei sovietice.
Pe 5 iulie anul 2000, Moldova a încetat să mai fie o republică semi-prezidenţială. Parlamentul modifică Legea supremă, cu o majoritate covârşitoare de voturi, şi instituie forma parlamentară de guvernare a ţării. Deputaţii au decis ca şeful statului să nu mai fie ales prin votul direct al cetăţenilor, ci în Parlament cu 61 de voturi, şi să poată fi demis numai de două treimi din deputaţi. Parlamentul a lăsat însă neschimbate împuternicirile preşedintelui ţării, de competenţa căruia a rămas nu numai politica externă şi promulgarea legilor, dar şi numirea sau demiterea judecătorilor, ambasadorilor şi miniştrilor, precum şi desemnarea primului ministru.
Modificările la Constituţie au fost promulgate a doua zi de preşedintele Petru Lucinschi, e adevărat, cu multă reticenţă, pentru că anume el s-a opus cel mai mult acestei iniţiative. De fapt, ideea schimbării Constituţiei fusese lansată mai demult de Lucinschi însuşi, numai că în sens exact invers. Petru Lucinschi propunea mărirea atribuţiilor şefului statului, prin transformarea ţării într-o republică prezidenţială. După eşuarea unui referendum consultativ pe această temă cu câteva luni mai devreme, şeful statului a încercat să-şi promoveze iniţiativa în Parlament. Dar, deputaţii i-au luat-o înainte şi, fără să aştepte avizul Curţii Constituţionale la proiectul său, au schimbat regimul de guvernare într-unul de tip parlamentar.
Ideea republicii parlamentare a aparţinut Partidului Popular Creştin-Democrat şi a fost susţinută ulterior şi de restul partidelor din fosta Alianţă pentru Democraţie şi Reforme. Votul decisiv a fost se pare al Partidului Comuniştilor, care a luat această decizie în ajun. Moldova a fost primul stat din CSI care a adoptat forma parlamentară de guvernământ. Schimbarea a fost considerată de mulţi ca o victorie a democraţiei, într-un spaţiu în care tendinţele autoritare de guvernare sunt în creştere. Au fost însă neglijate vocile care au avertizat că un regim parlamentar, chiar şi în Republica Moldova, nu poate preveni tendinţele autoritare sau dictatoriale în situaţii, spre exemplu, dacă un singur partid ar câştiga majoritatea în Parlament şi ar controla automat şi guvernul şi preşedinţia. Ceea ce s-a şi întâmplat peste numai câteva luni, la alegerile parlamentare anticipate din februarie 2001.
