Linkuri accesibilitate

Regimul se teme de concerte „din cauza acelor momente cînd întreaga sală este în tăcere și brusc cineva strigă, urmat de ceilați prezenți, «moarte dictatorului»”.


Nu am reușit să obțin în timp pentru această emisiune, recent publicatele memorii ale lui Lofti Mansouri, managerul de origine iraniană, timp de 38 de ani, al Operei din San Francisco, apărute în Statele Unite la Northeastern University Press (An Operatic Journey, 2010)

Mansouri, care s-a stabilit în Statele Unite, reușind să părăsească Iranul pentru a studia la UCLA, în anii 70, se declara într-un interviu „norocos de a se fi găsit la locul potrivit la timpul potrivit. In Los Angeles, după război, se aflau toți acei talentați oameni ce au scăpat din Europa - Schoenberg, Stravinsky - și am fost în mijlocul lor”. Memoriile lui Mansouri, apreciate de criticii muzicali americani, descriu în detaliu și tinerețea și anii de formare iraniană ai viitorului manager, într-o țară îmbibată de cultură, inclusiv muzicală; o viață culturală greu de imaginat pentru un european, care citește astăzi declarațiile recente ale liderului spiritual iranian.

Aiatolahul Ali Khamenei declara astfel săptămîna trecută, citat de agenția semi-oficială Fars și reluat de presa londoneză, că „deși muzica este legală, promovarea și învățămîntul nu sînt compatibile cu cele mai înalte valori ale regimului sfînt al Republicii Islamice”. Comentariul său era un răspuns la o întrebare pusă de un tînăr musulman practicant ce intenționa să ia lecții de muzică. Ali Khamenei adăuga că „pentru tineretul nostru drag este mai util să-și folosească timpul prețios în studierea științei și a unor calificări utile, și să-și umple timpul cu sport și distracții sănătoase, în loc de muzică”.

Explicația imediată este relativ facilă, dat fiind atracția tineretului față de muzica și implicit valorile culturale occidentale, presupunînd o deschidere politică pe care regimul de la Teheran o detestă și se străduie să o împiedice. In ce-l privește pe ayatolahul suprem, o mărturie publicată de cotidianul britanic The Guardian, susține că „singura muzică ce îi plăcea era cea revoluționară și imnurile religioase”.

Venirea la putere a președintelui Mahmoud Ahmadinejad a fost urmată de o politică represivă la adresa muzicii. Ministerul culturii și liderii spirituali au refuzat permisiunea de distribuire pentru mii de discuri, iar de la alegerile contestate de anul trecut, se notează în The Guardian, autoritățile au redus drastic autorizațiile necesare pentru concertele publice.

Intre altele, cum spunea unul din soliștii vocali cei mai populari din Iran regimul se teme de concerte „din cauza acelor momente dinainte de începerea spectacolului, cînd întreaga sală este în tăcere și în întuneric, și, brusc, cineva strigă, urmat de ceilați prezenți, «moarte dictatorului», iar persoana nu poate fi identificată”.

Nu este de mirare, revenind la operă, că soliștii iranieni își caută refugiul în Europa și pe continentul american. Darya Dadvar, de exemplu, este una dintre vocile proeminente, formate în Franța, specialistă în muzică barocă, iar un extras din concertul pe care l-a dat la Teheran, în 2003, cu o orchestră simfonică armeană, oferă o imagine elocventă a condiției femeii în societatea islamică.


Scriitorul și eseistul iranian-american Ari Siletz făcea recent elogiul a trei tinere, surorile Shirin și Nasrin Asgari și Kamelia Dara, care au studiat la Viena și la Graz, cărora li se adaugă în prezent, într-un grup ce și-a luat titlul de „Cele trei soprane iraniene”, Nazanin Azazi. Dar necompatibilă cu valorile fundamentaliste, muzica lor le rămîne accesibilă iranienilor doar pe internet.
XS
SM
MD
LG