Nu ştiu câte frunze de dud trebuie să mănânce un vierme de mătase pentru a face un mic cocoloş, şi nici de câte asemenea cocoloaşe ar fi nevoie pentru o cămaşă, să zicem; îmi amintesc însă de bibliotecile pe care le-am înghiţit pentru a scrie un singur poem, “VAcA~ “, ca să rămân, în cele din urmă, tot un... nesătul. În ciuda atâtor sfaturi „generoase” ale unor scriitori cu acte în regulă („Nu citi ca să nu fii influenţat!”), am considerat mereu că abia un foarte bun cititor, unul împlinit, are CE spune şi mai cu seamă ştie CUM s-o facă, odată luând pana/mouse-ul în mână.
Oricât de înzestrat ai fi, şi chiar dacă ai în spate cea mai teribilă experienţă de viaţă, fără ştiinţa de carte – aici în sensul lui Mallarmé: „…et j’ai lu tous les livres” – rişti să devii (ceea ce eşti, continui în gând) cel mult un artizan al scrisului, dacă nu chiar un împiedicat la limbă: mai mult decât oricare alt domeniu al creaţiei, literatura este contextuală.
Sigur, nici lecturile nu-s de-o mamă (dreaptă sau vitregă, în funcţie de calitatea acestora); iar dintre toate, cărţile de făcut scriitori mi se par de departe cele mai promiţătoare, chit că nu-s şi cele mai întrebate. (De bună seamă, n-ai să citeşti pe noapte Ulise, şi nici Jocul cu mărgele de sticlă – pentru aceasta sunt mii de opuri de adormit intelectul, de la scrierile lui San-Antonio la cele ale lui Coelho...) Fără a-şi ignora cu totul cititorul – ba chiar făcându-i complice cu ochiul acelui „hypocrite lecteur, – mon semblable, – mon frère!” (de la Charles Baudelaire citire) –, acestea au şi o miză pur formală, aceea de a deschide noi orizonturi în ale scrisului; altfel spus, din mijloc (de transport: călătorie de plăcerea în lumea cunoştinţelor/ sentimentelor/ ideilor etc.), literatura devine sieşi scop (vorba lui A. E. Baconsky, din Corabia lui Sebastian: „căci singurul ţărm către care plutim e chiar corabia noastră”). „Un joc secund, mai pur”, în termenii lui Ion Barbu.
Or, această rupere de nivel se operează în limbaj: este ca şi cum ai înlocui la un moment dat – şi încă din mers! – roţile dinţate ale unui motor cu aburi printr-un cu totul alt mecanism, de gradul doi să zicem, unul cu ardere internă. Deloc surprinzător, multe din aceste cărţi au „blocat” cutare sau cutare literatură, încă nepregătită să integreze noutatea în sistemul său de valori. Ba chiar în unele cazuri, se va ajunge în instanţă, de-ar fi să pomenesc doar de Madame Bovary a lui Gustave Flaubert. Cum e şi firesc, de cele mai multe ori poeţii sunt cei care au împins cel mai departe căutările formale, volume precum Florile răului, de Charles Baudelaire, sau Iluminări, de Arthur Rimbaud, sau Tărâmul pustiu de T.S. Eliot – ca să citez doar trei nume – marcând adevărate borne kilometrice.
„Meseria nu se învaţă – se fură”, zice o vorbă. În ce priveşte meseria scrisului, ea se fură cu ochii aruncaţi în cărţile altora, şi încă în cărţile de referinţă. Care ar fi acestea, nu este greu să le aflăm – sunt chiar operele ce au operat, la vremea lor, nişte schimbări de paradigmă, înlocuind scrisul de plăcere cu scriitura. Iată un posibil top-ten al acestora, într-o ordine aleatorie:
Madame Bovary, de Gustave Flaubert;
Demoni, de Fiodor Dostoievski;
Ulise, de James Joyce;
În căutarea timpului pierdut, de Marcel Proust;
Anna Karenina sau Sonata Kreutzer, de Lev Tolstoi;
Jocul cu mărgele de sticlă, de Hermann Hesse;
Muntele vrăjit, de Thomas Mann;
Călătorie la capătul nopţii, de Louis-Ferdinand Céline;
Zgomotul şi furia, de William Faulkner;
Cevengur, de Andrei Platonov.
(Alte câteva titluri, inconturnabile, le-am trecut la Cărţi de promovat adolescenţa – cum ar fi cele ale lui Kafka, Camus, Bulgakov, Garcia Marquez ş.a. Nu mă grăbesc să închid paranteza înainte de a recomanda câteva jurnale de scriitor, de la cel al lui André Gide, Franz Kafka, Julien Green, la – preferatul meu – Witold Gombrovicz). Iar ca să-ţi iei masterul în ale scrisului cu Magna cum laude, citeşte-l din doască-n doască pe Jorge Luis Borges.