Linkuri accesibilitate

Pas cu pas, simţi cum se pune de-un dezastru, iar când acesta loveşte-n plin, nu scapă nimeni teafăr.


Nu încape nici o îndoială – urmaşii spirituali ai lui Dostoievski au umplut lumea; printre aceştia, francezul Emmanuel Carrere face figură aparte, atât prin tematica scrierilor sale, mereu pe muchie de cuţit (literalmente!), cât şi prin turnura abisală pe care o iau personajele, scăpate parcă de sub control. Un roman rus, Ed. Trei, 2008, dă măsura acestui suflu epic devastator, la care contribuie negreşit şi ceva origini georgiano-ruseşti ale autorului – după mamă, Helene Carrere d’Encausse, născută Zurabişvili –, în căutarea cărora naratorul-protagonist se lansează într-o cursă ucigătoare, în spaţiu (localitatea Kotelnici, de lânga Viatka) şi în timp (odată cu stabilirea familiei Zurabişvili în Franţa, în 1921, şi până la dispariţia bunicului, în 1944): „Mă gândesc la bunicul meu dispărut (…), la mama care e atât de speriată că voi scrie despre el, la mine care sunt la fel de speriat că o voi face, dar care, totuşi, ştiu că e necesar să o fac, că şi pentru ea, şi pentru mine aceasta este o problemă de viaţă sau de moarte”.

Trei sute de pagini bătute în care sângele, vodka, lacrimile şi sperma constituie cele patru elemente ale universului lui Carrere, istoria familiei împletindu-se cu drama ultimului prizonier din cel de al Doilea Război Mondial, iar povestea de dragoste a protagonistului suprapunându-se peste cea a unui cuplu „romantic” rus, ce sfârşeşte într-o baie de sânge. Pas cu pas, simţi cum se pune de-un dezastru, iar când acesta loveşte-n plin, nu scapă nimeni teafăr – doar în tragediile shakespeariene ai în final atâtea ruine omeneşti: „Mi-am spus: am venit să sap mormântul unui om a cărui moarte dubioasă îmi apasă viaţa şi m-am găsit în faţa unui alt mormânt, al unei femei şi al unui copil care nu însemnau nimic pentru mine, dar după care şi eu port doliu. Poate că asta şi este povestea”.

O poveste fără happy end.
XS
SM
MD
LG