Magistrală intuiţie, chit că ieşită din gura unui adolescent autist, pe care ceilalţi îl percep mai mult ca pe o mobilă: „Când le descoperi sensul, cuvintele devin de neînţeles”. Fraza este smulsă din romanul de debut al lui Adrian Chivu, Caiet de desen, Curtea Veche, 2008, şi face corp comun cu restul, întreaga naraţiune fiind construită pe fluxul de conştiinţă aparent naiv, dar întru totul coerent, al unui băiat căruia i se spune pe faţă: „N-ar fi trebuit să te naşti” sau chiar: „Nu o să mor din cauza unui retardat”. (Între paranteze fie spus, exact asta se va întâmpla peste nici o sută de pagini.) Una peste alta, mâna sigură a tânărului scriitor transformă cele mai banale fragmente de realitate în imagini de mare frumuseţe, de-ar fi să citez doar una: „Apoi toţi ceilalţi s-au desprins ca nişte omuleţi de hârtie, decupaţi şi legaţi între ei prin nevoia de a ţine pe cineva de mână”.
Dincolo de o banală poveste de familie, în care părinţii se despart preţ de o suta de pagini, iar ura ţine de combustie pentru bunica ce „nu iubeşte pe nimeni” şi care „vrea să apuce sfârşitul lumii”, fascinează însăşi maniera de a controla îndeaproape un discurs extrem de fragmentat, în care planurile se suprapun doar pentru a se individualiza mai abitir. O singură scenă, cu „focuri încrucişate”, dar câtă tensiune: „Oamenii urăsc pentru că este cel mai uşor mod de a trăi. Poate aşa erau şi părinţii mei.
– Nu vreau să cred că am venit să ne împăcăm.
– Când îţi iei restul de lucruri?
Era o atmosferă acră. Mama se sprijinea de frigider. (…) Tata îşi mângâia mustaţa. (…) Bunica a apărut cum apar gândurile urâte în mijlocul unor momente de pace.
– Nu ţi-a ajuns cât rău ai făcut?”
De la un punct încolo, cartea ia o turnură aproape mistică: „În fiecare an, un singur om învie mereu şi sensul rămâne la fel de opac, ca un geam fumuriu prin care nu poţi să priveşti, dar dindărătul căruia eşti privit şi analizat. Tata a sunat şi i-a spus mamei că îi pare rău. Bunica nici nu a vrut să audă de aşa ceva (…) după bunica, părerile de rău cu carnea de miel nu se împacă sub nici un chip. Nici măcar sub chipul Mântuitorului”. Ar fi nedrept să vă spun cu ce sfârşeşte totul…
Dincolo de o banală poveste de familie, în care părinţii se despart preţ de o suta de pagini, iar ura ţine de combustie pentru bunica ce „nu iubeşte pe nimeni” şi care „vrea să apuce sfârşitul lumii”, fascinează însăşi maniera de a controla îndeaproape un discurs extrem de fragmentat, în care planurile se suprapun doar pentru a se individualiza mai abitir. O singură scenă, cu „focuri încrucişate”, dar câtă tensiune: „Oamenii urăsc pentru că este cel mai uşor mod de a trăi. Poate aşa erau şi părinţii mei.
– Nu vreau să cred că am venit să ne împăcăm.
– Când îţi iei restul de lucruri?
Era o atmosferă acră. Mama se sprijinea de frigider. (…) Tata îşi mângâia mustaţa. (…) Bunica a apărut cum apar gândurile urâte în mijlocul unor momente de pace.
– Nu ţi-a ajuns cât rău ai făcut?”
De la un punct încolo, cartea ia o turnură aproape mistică: „În fiecare an, un singur om învie mereu şi sensul rămâne la fel de opac, ca un geam fumuriu prin care nu poţi să priveşti, dar dindărătul căruia eşti privit şi analizat. Tata a sunat şi i-a spus mamei că îi pare rău. Bunica nici nu a vrut să audă de aşa ceva (…) după bunica, părerile de rău cu carnea de miel nu se împacă sub nici un chip. Nici măcar sub chipul Mântuitorului”. Ar fi nedrept să vă spun cu ce sfârşeşte totul…
