Linkuri accesibilitate

Pianistul Harry Tavitian despre ordinea interioară a improvizației și spontaneității în jazz


La microfon e Vasile Botnaru, autorul şi prezentatorul emisiunii duminicale Punct şi de la capăt. Pentru că e miez de vară, e păcat să nu profităm de privilegiul de a ne lua o vacanţă. Asta ar însemna, întâi de toate, să facem loc, pe agenda noastră încărcată cu subiecte politice, unor teme zise „de vacanţă”. Iată de ce astăzi am să îi cedez locul meu de gazdă a emisiunii lui Lucian Ştefănescu, cel care vă învită să luaţi trenul „Orient Express”, unul imaginar fireşte. Pentru că este vorba despre numele trupei conduse de Harry Tavitian, cel despre care „International Herald Tribune” scria, acum două decenii, ca este cel mai important jazzman român contemporan.

Harry Tavitian are peste 40 de ani de carieră artistică, aproape 20 de albume şi mii de concerte în România şi în străinătate. De altfel, a evoluat de două ori şi la Chişinău. Împreună cu trupa sa „Orient Expres” a concertat recent la Praga, în cadrul ediţiei de vară a Festivalului culturii ceho-germane-evreieşti „9 porţi”, dedicată anul acesta culturii evreieşti din România.

Harry Tavitian este un exemplu perfect al convieţuirii dintre doua entităţi aparent opuse: avangarda şi traditionalismul. Cum se poate asta, care e simbolistica numelui trupei sale actuale, „Orient Express”, şi câteva întâmplări amuzante din cariera sa artistica, în interviul pe care pianistul român de jazz i l-a acordat lui Lucian Stefanescu, înainte de concertul de la Praga.

*

Harry Tavitian
: „La fel ca şi bătrânul tren, care pleca din Paris şi ajungea la Constantinopol, trecând prin toate focarele culturale ale Europei, şi noi traversăm toate aceste culturi. Sigur, că centrându-ne pe spaţiul românesc, dar care este plasat în contextul, în primul rând, balcanic şi apoi cu deschidere în ambele sensuri. Îi atribuim spaţiului românesc, să spunem, dimensiunea de sinteză între Orient şi Occident. La fel facem noi. Adică avem privirile deschise înspre gândirea Occidentului şi înspre mistica şi miresmele Orientului.

De asemenea, muzica noastră este o pendulare continuă între cele două străvechi spaţii spirituale, de-a stânga şi dreapta Pontului Euxin, adică spaţiul balcanic şi caucazian, care sunt spaţii purtătoare de cultură străveche. Aşa că muzica noastră este un amestec continuu de tradiţii. Nu numai muzicale – şi îmbrăcămintea noastră în timpul concertelor este grăitoare în acest sens. Şi în muzică se simt toate, amestecate toate, toate popoarele de aici.”

Lucian Ştefănescu: Ştiu că ai fost unul dintre primii jazzmen din România, care, imediat după 1989, au concertat la ceea, ce acuma cred că se numeşte, Festivalul de etno jazz de la Chişinău. E un festival internaţional. Cum a fost deschiderea asta de drum?

Harry Tavitian: „Am fost privilegiat, zic eu, să fac lucrul acesta. Sigur, nu l-am făcut singur. L-am făcut alături de alţi colegi muzicanţi de jazz din România. Imediat după revoluţie, în 90, regretatul Grigore Dolinţă a organizat prima ediţie a festivalului de jazz de la Chişinău, cu muzicieni locali. Mai veniseră de la Moscova câţiva. A fost o ediţie a festivalului de jaz de la Chişinău, o primă ediţie, pe care am s-o ţin minte totdeauna. Adică a fost una de foarte mare suflet.”

Lucian Ştefănescu: Între timp jazzul de la Chişinău s-a transformat. N-ai mai ţinut contact cu cei de acolo?

Harry Tavitian
: „Nu, dar atunci am rămas cu nişte amintiri şi cu nişte contacte, care după au durat mult în ani şi încă durează. Atunci l-am cunoscut pe Anatoli Vampilov, cu care imediat după aceea am format un duo, pe urmă l-am cunoscut pe Mişa Alperin la Chişinău, cu care am rămas prieteni. Ne vedem foarte rar, el locuieşte de mulţi ani în Norvegia, mi se pare, dar ne mai vedem prin Europa, pe la festivaluri. Şi mulţi muzicanţi din Chişinău, care am înţeles că mulţi, majoritatea acuma au emigrat prin Europa, prin Israel şi prin alte părţi. Dar ne-am cunoscut cu ei atunci. Asta a fost iar o chestie extraordinară.

Şi n-am să uit publicul de acolo – ce lume modestă ca apariţie, dar atât de dornică să se îmbibe efectiv de muzică şi îi vedeai aşa, plăcerea cu care ascultă. Şi în anul următor am fost la ediţia din 1991 şi atât. La aceste două ediţii. Şi pe urmă am înţeles că festivalul a fost preluat. Acum este festivalul de etno jazz. Cred că îl organizează Anatol Ştefăneţ.”

Lucian Ştefănescu: Este de la „Trigon”.

Harry Tavitian: „Da, unul din muzicanţii de frunte din Chişinău. Şi da, are şi această formaţie „Trigon”-ul care vine frecvent şi în România şi umblă şi prin Europa foarte mult, tot aşa amestecând jazz-ul cu tradiţiile lor moldoveneşti. Cu Anatol am şi cântat câţiva ani împreună în fromaţie mare de 11 muzicieni în Plexiorchestra, cu muzicanţi din toate ţările din jurul Mării Negre. Şi el era din Basarabia, eu din România. Şi erau greci, turci, bulgari, ruşi. Avem un album scos în 96, în 97 cred. Dar, din păcate, din cauza că formaţia este mare, din 11 oameni, şi concertele sunt foarte scumpe şi din cauza asta sunt destul de rare.”

Lucian Ştefănescu: Proiectul tău din anii 80, cele două discuri scoase la Londra, a fost un eveniment pentru lumea jazzistică din România, pentru că foarte rar un muzician român reuşea în anii aceia, din motive bine cunoscute, să scoată un album în Occident. Cum ai reuşit? Cum ai făcut?

Harry Tavitian: „La fel cum poeţi, scriitori îşi scoteau manuscrise, romane, poeme şi aşa mai departe. Prin diverşi preteni, cunoştinţe, ce reuşeau, care plecau în Occident să-şi scoată lucrările, materialele. La fel şi noi am reuşit cu benzile acestea. Le-am trimis la Leo Records, care era o casă de discuri particulară a unui evreu din Rusia, Leo Feigin, emigrat în Londra şi care îşi făcuse această casă de discuri independentă. El scotea numai jazz de avangardă, şi iniţial numai cu jazzmen ruşi, în special cu Ganelin Trio, Ganelin Chekasin-Tarasov. Apoi a început să scoată şi cu alţii. Şi Anatoli Vampilov a scos acolo, înainte să-l cunosc eu, în 90. Apoi Sasha Alexandrov; erau mulţi muzicanţi ruşi, cărora Leo Feigin le scotea discuri. Apoi el a început să se extindă şi să fie atent şi la mişcarea de avangardă din celelalte ţări comuniste. Şi aşa am intrat şi noi în atenţia lui.


Ganelin Trio

Am reuşit să scoatem nişte benzi din ţară, să i le trimitem. Au ajuns benzile la el şi le-a ascultat. I-au plăcut foarte mult. Mai ales că era un jazz cu amprentă puternică românească şi în acelaşi timp de avangardă. Le-a scos. A scos în 85 – Orizonturi/Horizons şi, în 1986, Suita Transilvană. Asta a fost în două cu Corneliu Stroe. După aceea a început să se afle în ţară de discurile astea. Sigur, cunoscătorii, publicul nostru ştia de ele.

Dar a început să afle Securitatea şi m-au chemat imediat să mă întrebe, cum au apărut discurile astea. La care am spus, bineînţeles, că nu ştiu cum au apărut. Că tehnica de astăzi, ştiţi şi Dumneavoastră, cât este de avansată, cu un microfon aşa de mic oricine te poate înregistra din sală. Eu ştiu cine a înregistrat din sală? Nu ştim cum au apărut discurile. Dar pe ei îi interesa, în primul rând, dacă nu am bani afară, în Occident, fiindcă discurile se vând acolo şi am în afară bani, în bănci din Occident. Şi i-am liniştit. Şi chestia este, cum să spun, că discuţiile erau destul de civilizate, aşa. Şi, în general, cel puţin asta era impresia mea şi cred că aşa a şi fost, că mă cam credeau ce le spuneam.

Eram destul de convingător şi le spuneam: domnilor, staţi liniştiţi, că muzica asta nu o cumpără nimeni. Sunt câţiva nebuni, pe care, un critic destul de sofisticat din România, care nu prea mă agrează pe mine prea mult, o numeşte „muzică pentru intelectualii perverşi”. Aşa spune: „Tavitian face muzică jazz pentru intelectualii perverşi”. Ei, exact aşa este muzica aceasta. Sunt câţiva, staţi liniştiţi că nu au vânzare discurile astea, că nu sunt disco, ce era atunci la modă pe atunci, să se vândă în mii şi mii de exemplare. Staţi liniştit, nu am nici... Şi am pus punct la toată chestia asta, discuţia asta, care nu a durat prea mult, în felul următor: le-am spus, asta ce e drept nu o spun acuma prima oară, a mai apărut în presă în România, că dorinţa mea nu este să scot discuri în Occident. Eu vreau să scot discuri în România, la mine în ţară.

Iar dosarul meu de la Electrecord era unul foarte gros. Aveam multe cereri, dar Electrecord-ul avea în plan pe vremea ceea, în anii 80, un disc de jazz pe an. Ăsta era planul Electrecord-ului. Şi discul ăsta de jazz pe an, nici ăsta nu apărea în fiecare an. Şi în fiecare an Electrecord-ul venea la Sibiu, la Festivalul internaţional de jazz şi se făceau şedinţe cu şefii de cluburi de jazz, cu organizatorii de festivaluri, de concerte şi cu şefii Electrecord-ului. Şi toţi spuneau: domnule, de ce nu scoateţi Electrecord-ul? Compania noastră de discuri. Uitaţi-vă, ce e aici, la festival, la Sibiu, nu mai avem loc. Sala are 700 de locuri şi sunt trei mii de oameni în sală. Iar jos în hol, în foaier, ştii sala, ai fost, în fiecare an erai acolo, ne cunoaştem de atuncea.

În ultimii ani, după 85, până jos în foaier, în holul de jos, televiziunea a montat monitoare, fiindcă şi holul de jos era arhiplin şi stătea lumea. În sală nu mai iera loc, şi se uitau la monitoarele de jos, care arătau ce se întâmpla pe scenă. Aşa, deci vedeţi ce e în sală? Vedeţi cum se bate lumea? Discurile s-ar vinde ca pîinea caldă, de ce nu scoateţi? Păi, nu, ştim noi, că nu se vând... Nu, nu reuşeam să-i convingem cu nimic.

Dosarul meu de la Electrecord: de ani de zile aveam cereri la Electrecord ca să scot discuri. Care, bineînţeles, că nu ieşeau. Şi le-a spus băideţilor, zic, mergeţi şi verificaţi. Şi au verificat, şi au văzut cu punct cu virgulă, că tot ce le-am spus era adevărat. Şi dorinţa mea este să scot discuri aici. Eu nu vreau să scot discuri în Occident. Şi cu asta, zic, aş vrea să pun punct. Zic, dacă puteţi să mă ajutaţi în sensul ăsta, v-aş fi profund recunoscător. Şi ştii care-i culmea? A fost un disc. În 1988 a apărut, East-West Creative Combinations. A fost al treilea disc. Imediat după 85-86, au apărut cele două de la Londra, şi în 88 a fost al treilea LP. Astea erau LP-uri toate, nu erau CD-uri. East-West Creative Combinations, care a apărut în România, dar nu la Electrecord. Tu ştii vreo altă casă de discuri? Nu!

Ei, a fost o casă de discuri fantomă. Deci, pe label-ul discului era eticheta „Lider Jazz Records”, deci o casă fantomă. Şi ăsta a fost singurul disc care a apărut la „Lider Jazz Records”, care nici măcar nu exista de fapt. Discul tot la Electrecord a apărut, bineînţeles. Acolo s-a procesat, acolo s-a făcut. Discul, mai concret, era concertul nostru de la Festivalul de jazz de la Costineşti, din 1988, din iulie sau august. Şi discul a apărut în octombrie. Şi eu sunt convins, că a fost lucrătura lor. După ce le-am spus eu – dacă mă puteţi ajuta, s-au dus băieţii, au verificat. Mi-a spus chestiilea astea cineva de acolo, după revoluţie. Aşa. Zice, am fost am verificat Harry nu ştiu ce, că între timp ne împrietenisem. Şi am văzut, că tot ce ai spus era adevărat şi atunci ne-au spus şefii noştri, că normal, noi discutam cu tine, dar noi raportam mai sus. Şi şefii noştri au spus: da, domnule, băiatul ăsta merită, face artă românească, domnule. Noi avem, vă rugăm să aveţi grijă de el. Noi, menirea noastră, a Securităţii române, este să protejăm patrimoniul românesc, iar dânsul este un obiect de patrimoniu, domnule.”

Lucian Ştefănescu: Iată cum ai convins nişte securişti să devină nişte intelectuali perverşi.

Harry Tavitian
: „Aşa. Şi zice – noi apărăm patrimoniul românesc, iar Dumneavoastră sunteţi un patrimoniu, aşa că noi trebuie să vă protejăm pe Dumneavoastră. Zic: da, domnule, vă mulţumesc. Şi aşa apărut discul ăsta. East-West Creative Combinations, recitalul de la Costineşti, 88. Eram în cwartet, eu cu Corenlie Stroe, la tobe, şi cu doi nemţi. Culmea. Nemţi din RFG, Republica Federală Germană: Hans Kumpf, la clarinet, şi Reinhart Hammerschmidt la contrabass. A fost şi un recital, asta în altă ordine de idei, extraordinar. Am fost într-o mînă extraordinară. În fine.”

Lucian Ştefănescu: Şi veneau, veneau des la Sibiu, ştiu numele astea de la Sibiu.

Harry Tavitian: „Da-da, au fost şi la Sibiu, şi la Braşov, şi la Costineşti, în anii aceia, 86-87-88. Şi aşa a apărut discul acesta, care nu s-a vândut în România. A apărut într-un tiraj foarte mic, nu ştiu, în trei-patru sute de exemplare şi acum astea sunt nişte rarităţi. După Revoluţie, în numeroasele concerte pe care le-am avut, mai ales prin Austria, am întâlnit multe exemplare. Şi în Germania. În Austria şi în Germania am întâlnit foarte multe. Şi acolo, la concertele astea de jazz, în Occident în general, vine lume cunoscătoare, vin intelectualii ăştea perverşi. Fraţii noştri din Occident. Aşa. Şi venea vorba de discografia mea şi zice: aa, păi am East-West Creative Combinations. Păi dacă îl ai, zic, ţine-l ca pe ochii din cap, zic, că ăsta acuma se vinde pe contrabandă. E obiect de contrabandă, zic, ăsta a apărut în trei-patru sute de exemplare. Atâta. La o casă de discuri, care n-a existat niciodată. Ăia nu ştiau şi acum a crescut preţul la discul ăsta. În fine.”

Lucian Ştefănescu: Revenind la prezent: ai proiecte discografice? De studio? Văd că mai mult concertezi în diferite formule.


Harry Tavitian: „Da, eu cum să spun, la capitolul ăsta cu proiectele... Cam toate interviurile mele fie se termină, fie au undeva pe parcurs întrebarea asta. Dar îi şi cam dezamăgesc pe majoritatea reporterilor, fiindcă nu prea. Am, am câte o dată. Sunt perioade, când am câte un proiect, aşa îmi vine câte o idee mai nebună. Dar de obicei nu prea îmi fac proiecte. Eu, de felul meu, sunt un om credicios. Şi eu merg pe principiul, că proiectele mele mi le face Dumnezeu. Şi eu mă rog, atât cât pot, în timpul pe care-l am, şi cânt. Asta fac. Eu ştiu că Dumnezeu mi-a dat acest talent, eu altceva nu prea ştiu să fac în viaţa mea. Mi-a dat talentul ăsta pentru muzică.

Marea mea fericire a fost, că părinţii mei m-au depistat din timp, pe la patru ani şi-au dat seama. Probabil, că şi e greu să nu mă depisteze, fiindcă totdeauna eram, de pe la trei-patru ani aşa, eram în faţa aparatului de radio, când se transmitea muzică simfonică şi imitam gesturile dirijorului în faţa aparatului de radio, acasă la noi. Şi părinţii m-au văzut şi imediat m-au întrebat, dacă mi-ar place vreun instrument. Şi mai târziu, maică-mea mi-a povestit, că da, eu imediat am răspuns. Aveam patru ani şi fără să mă gândesc – da, pian. Pe la cinci ani şi ceva mi-au cumpărat primul pian. Şi încă nu aveam şase ani, când am luat prima lecţie de pian în particular, la o profesoară olandeză din Constanţa. În fine, am făcut un an şi ceva cu ea şi de la şapte ani m-au înscris la şcoala de muzică din Constanţa. Deci, am luat-o de la bun început. Aşa şi nu mai ştiu de unde plecasem.”

Lucian Ştefănescu: Plecasei de la proiectele tale de studio.

Harry Tavitian: „Da, de atunci eu cânt într-una. Am cântat în paralel şi pian clasic şi de pe la 17 ani am început cu jazz-ul. Cu bluzz-ul şi apoi cu jazz-ul. Şi câţiva ani am cântat în paralel şi clasic şi jazz. Cam, nu ştiu – de pe la 17 până la 21-22 de ani, când am terminat cu Conservatorul, cu astea şi atunci mi-am dat seama. Eu întotdeauna, eu aveam ochii ţintiţi aşa în sus. Aveam ochii aşa către marea performanţă. Îi vedeam la televizor, sau ascultam discuri, sau nu ştiu ce, cu marii muzicanţi, fie de clasic, fie de jazz. Şi nume mari. Şi mă visam totdeauna ca ei. Şi nu ştiam, cum să fac şi ce să fac, ca să ajung şi eu mare. Asta era visul meu de atunci. Şi la vârsta aia mi-am dat seama, că n-o să pot să ating această mare performanţă, dacă le fac pe amândouă. Partea proastă era, că îmi plăceau amândouă. Şi pianul clasic şi jazz-ul.

Şi alegerea a fost foarte grea. Dureroasă. Dar a fost foarte rapidă. Adică am stat, m-am gândit câteva luni, un an, nu ştiu. Deci, chestia asta se întâmpla prin 75-76-77. După care am zis: gata, nu mai are rost să mă mai gândesc la chestia asta. Că o să mă gândesc încă 20 de ani de acum încolo şi n-o să iau nici o hotărâre. Vreau să văd, sufletul trebuie să decidă unde. Şi atunci am ales jazz-ul. Fără să ştiu de ce. Acuma cred că ştiu. Acuma. Cred că ştiu. Nu puteam să fac performanţe, făcându-le pe amândouă. Una este muzica scrisă, cealaltă este muzica spontană, improvizată. Cum zici, mari amândouă, dar ele se bazează pe principii total diferite, opuse, contradictorii.

Sunt foarte puţine exemple în istoria muzicii, care le-au făcut şi pe una şi pe alta. Adică e un fel de Friedrich Gulda, care era totuşi pianistul clasic, Gulda, care cânta şi jazz foarte bine. Sau André Previn, marele dirijor, care era şi un pianist de jazz extraordinar. Dar dacă citeşti interviuri ale lor, ale lui Gulda şi ale lui Previn, o să vezi atacat acest subiect. Şi s-au luptat cu tema asta toată viaţa lor.


Pianistul Friedrich Gulda în concert

Ei, eu am zis gata! Jazz vreau să fac, fără să ştiu de ce. Şi de asta spuneam, că acuma ştiu de ce. Fiindcă n-am vrut să mă văd în postura, ca toată viaţa mea să cânt aceleeaşi şi aceleeaşi partituri. Oricât de geniale ar fi fost ele. De oricine ar fi fost ele. Chiar să vorbim şi de Bach şi de oricine. Am vrut ca să fie mereu nou, mereu proaspăt şi numai jazz-ul îmi oferea terenul acesta. Era foarte riscant, ştiam. Îmi cam dădeam seama şi atunci, la vârsta aia, cam la ce mă înham şi ce riscuri sunt aici. Dar am zis că merită orice risc.”

Lucian Ştefănescu: Cred că, acum îmi dau seama de ce ai spus, că unii reporteri sunt dezamăgiţi la întrebarea pe care ţi-o pun tot timpul, ce proiecte noi ai. Cred că laşi proiectele să vină la tine.

Harry Tavitian: „Da, de asta niciodată n-am stat să caut neapărat. Domnule, eu am simţit...Acuma dacă n-am nici un proiect, n-am. Inspiraţia când o ai? Foarte rar. E foarte rară, asta e o chestie aşa. Se coboară de sus, nu ştii când. Nu ştii când, eşti pregătit, nu eşti. De obicei, nu eşti pregătit. Dacă eu văd, văd că în momentul ăsta, în perioada asta n-am inspiraţie. Cânt, normal. Ce sens are să forţez lucrurile? Nu, gata, să fac un proiect de dragul proiectului? Sigur că trăim într-o lume, trăim într-o junglă, e clar că trăim într-o junglă. Şi muzicanţii, şi artiştii nu mai rezistă, decât trebuie să ai neapărat un proiect. Vine nu ştiu ce patron cu bani la tine să-ţi sponsorizeze nu ştiu ce. Şi dacă te prinde fără vreun proiect sau nu ştiu ce?



Dă-mi voie să-ţi spun, că n-am dat doi bani pe chestiile astea. Şi eu am avut momente, când am avut ocazii, pe care poate le-am rata, dar nu mi-a părut rău. Dacă n-am avut, n-am avut. De asta am şi ales probabil atunci, în 76-77, jazz-ul. Ca să cânt, chiar dacă ar fi să cânt aceeaşi temă de jazz ani şi ani de zile. Dar măcar ştiu, că nu va fi niciodată la fel. Fiindcă ăsta e jazz-ul. Am vrut tot timpul să fiu proaspăt. Am vrut să nu mă ruginesc. Am vrut să am tot timpul ceva nou de zis. Chit, că multă lume te înjură, mulţi că ei, ce-i asta; bine, ăsta e marele conflict, care a fost dintotdeauna şi este şi astăzi bine-merci - între muzica clasică şi jazz, muzica spontană şi între adepţii celor două muzici.

Jazzmen-ii nu prea au nimic cu cei din clasică, dar cei din clasică ne mai ating de multe ori şi spun că, adică la ei nu prea prezintă nici o garanţie, dacă nu este o partitură clar clasată. Domnule, asta e că e Bach sau chiar dacă e un contemporan, sau nu ştiu ce, validat de critică sau nu ştiu ce. Or, noi venim şi gata, ne urcăm pe scenă. Şi ce garanţei au jazzmen-ii ăştea, care urcă pe scenă şi nici nu ştie ce o să cânte. Sunt unii care vin, nici nu ştiu ce o să cânte. Da ce te interesează? Asta e treaba lui, nu? Adică se poate face mare muzică chiar şi aşa. Fii sigur, că şi ăla, care vine şi nu ştie exact ce o să cânte, în momentul ăla, când urcă pe scenă, fii sigur, că ăla are nişte principii ale lui, are o ordine a lui şi are o ordine, mai ales o ordine interioară a lui. Cu toată libertatea asta care şi-o permite.

Noi ne permitem, noi, jazzmen-ii, o libertate foarte mare şi pentru asta plătim un preţ. Eu plătesc zilnic acest preţ. Foarte scump. Libertatea asta se plăteşte cu vârf şi îndesat, îţi spun. Că merită – asta e altceva. Dar cine ajunge acolo? Nu ştiu, mie mi-a luat peste 40 de ani, chestia asta. Acuma nu ştiu dacă am făcut bine, sau rău. Cert este, că mie nu-mi pare rău, că am ales acest drum. Eu am rămas acelaşi om de clasic. De cântat n-am timp. Acel moment din 77, când am hotărât că voi face jazz, eu de atunci n-am mai cântat clasic. Am pianul acasă, am partiturile acasă. Studii mai fac aşa, de încălzire, dar n-am mai cântat. Dar de ascultat...

Discoteca mea acasă este trei sferturi de clasic. Numai un sfert este de jazz. Mulţi mi-au spus lucrul ăsta, am avut marele avantaj. Eu, în general, nu prea am stat de vorbă aşa, cum să spun, cu oameni din lumea mea, a muzicii. Despre muzica mea, sau despre muzică, în general. Aştia ai mei întotdeauna m-au băgat în toate discuţiile astea, în chestii de bucătărie muzicală. Înţelegi? Că nu ştiu unde am luat eu un si-bemol şi nu trebuia să iau si-bemol-ul ăla. Sau acolo am grăbit şi trebuia să cânt. Dar nu asta mă interesează pe mine.

Pe mine mă interesează, dacă am transmis un mesaj. Că eu asta urmăresc. Ei, chestia asta, specialiştii ăştea în muzică, ei te urmăresc. E o deformaţie, nu acuz de treaba asta. Se uită la si-bemol-ul ăla, se uită la tempoul meu, la ritmul meu. Dar am preferat, în cursul anilor m-am lămurit de chestia asta. Păi, zic, eu trebuie să stau de vorbă, dacă e vorba, să stau de vorbă cu artişti, oameni din lumea artei, trebuie să stau de vorbă cu plasticieni, nu mai zic cu poeţi, cu scriitori; am mulţi prieteni, nume mari, ca să nu vorbesc de lume obişnuită. Oameni, care nici nu ştiu ce fac, de unde sunt, vin la mine la concert. Şi vreau să spun, că mi-au dat nişte sensuri, nişte imagini, şi asupra muzicii mele, la care eu nici nu mă gândisem. Dimensiuni, pe care eu nici nu le aveam în piesa respectivă. Asta e o chestie extraordinară pentru mine.

Sau acuma mai nou primesc pe email-uri idei şi chestii de astea. Chit, că unul era electrician din Bucureşti, care îmi scria nişte chestii... Odată merită să-ţi spun, să-ţi trimit email-urile astea, sau să vezi ce surprize poţi să ai şi ce imagini poţi să vezi acolo descrise de ei, ascultând un CD sau o piesă a mea, sau după ce au văzut un concert de-al meu. Îmi trimit email-uri. Este extraordinar. Şi atunci, nici nu mai stau de vorbă cu muzicanţi, când îi văd vorbind gagici, vorbind de ce vrei tu – de fotbal, vorbimm de orice. Evit orice discuţie muzicală cu ei. Bun. Nici nu mai ştiu de unde plecasem.”

Lucian Ştefănescu: De la proiectele tale, pe care să le... (interlocutorii râd mustos, ca o muzica de jazz). Dar cred că mi-ai răspuns cu vârf şi îndesat.


Harry Tavitian: „Că n-am nici un proiect.”
XS
SM
MD
LG