Linkuri accesibilitate

Nişte reminiscenţe, destul de răspîndite încă, a mentalităţii de sorginte sovietică.


Din zona inundaţiilor au început să vină nişte ştiri care contrastează vizibil cu altruismul şi civismul de care dau dovadă în aceste zile cetăţenii ţării. Vasăzică, mai întîi ziarul Timpul a scris despre nişte sinistraţi zdraveni, puternici, cu feţe rumene, care se tolăneau sub un gard şi jucau cărţi în timp ce nişte ostaşi pirpirii ai Armatei Naţionale cărau, sleiţi, saci grei ca să întărească un dig. Întrebat de ce nu cară şi el saci, un sinistrat spătos a spus: „Da ce avem noi cu asta? Asta-i treaba statului...” Apoi primarul satului Antoneşti, Cantemir, a declarat că în timp ce carabinierii întăresc din răsputeri digurile, alături sătenii stau indiferenţi sau chiar pescuiesc nepăsători.

Aşadar, asta-i treaba statului... Apele vin în satul lor de baştină, dau buzna în ogrăzile lor, le dărîmă casele părinteşti, şi, cu toate acestea, asta-i treaba statului. De ce însă nu e şi a lor? De unde vine acest pofighism temeinic?

Sînt nişte reminiscenţe, destul de răspîndite încă, a mentalităţii de sorginte sovietică. Comportamentul iresponsabil al acestor sinistraţi te duce cu gîndul la era colectivismului festivist care atrofia iniţiativa şi responsabilitatea personală. E şi pofighismul provenit din aceeaşi eră în care munca se făcea de mîntuială.

Aşadar, sinistraţii aceia mizează pe soldaţii pirpirii şi pe statul care nu are încotro şi trebuie să-i ajute. În acelaşi timp, aceia care şi-au pierdut casele nu mai simt, probabil, nici o motivaţie să care sacii grei, adică să apere casele altora. E celebrul principiu „După noi fie măcar şi potopul!” La ce bun să transpiri pentru gospodăriile altora, dacă gospodăria ta nu mai este? S-o facă statul! Iar dacă printre omulenii indiferenţi se numără şi cei ale căror ogrăzi încă nu au fost inundate, lucrurile rămîn la fel de triste. Înseamnă că nici măcar riscul că propria ta casă poate fi distrusă nu te poate mobiliza să ajuţi soldaţii! Asta mi se pare şi mai grav.
La toate acestea se adaugă reflexul Avosi kak-nibudi şi incapacitatea de a percepe dezastrul nu doar ca pe un sfîrşit, ci şi ca pe un nou început ce necesită implicarea ta plenară.

Aceşti sinistraţi pofighişti sînt doar o mică parte a celor pe care acum statul şi mulţi cetăţeni îi ajută. Ei, fireşte, trebuie ajutaţi. Sînt concetăţenii noştri suferitori. Să nu ne facem mari iluzii însă în ceea ce priveşte transformarea lor morală. Dar nici să nu mai credem în puterea miraculoasă a binelui nu e cazul. Uneori binele face minuni şi oamenii se transfigurează.
XS
SM
MD
LG