Linkuri accesibilitate

Cele 10 evenimente principale din politica externă a Rusiei


Fiodor Lukyanov
Fiodor Lukyanov

Articolul a apărut în „Moscow Times” sub semnătura lui Fiodor Lukianov, editorul publicaţiei „Russia in Global Affairs”.




Sezonul politic din toamna lui 2009 până în vara lui 2010 a fost bogat în evenimente importante. Am alcătuit din perioada amintită o listă a celor 10 evenimente principale care, în opinia mea, vor avea un impact puternic asupra evoluţiilor viitoare.

1. Puciul din Kirghistan. Kirghistanul a fost prima fostă republică sovietică descrisă în mod aproape oficial ca „stat eşuat”. Reţinerea Rusiei şi indiferenţa altor puteri majore au suprins observatorii, care se aşteptau la o nouă bătălie geopolitică. Regiunea post-sovietică nu mai este de interes universal. Washingtonul, Beijingul şi Bruxelles-ul au recunoscut cu adevărat supremaţia Moscovei în această parte a lumii. Dar „instinctele imperiale” ale Rusiei se estompează. În prezent, Moscova înţelege că nu are instrumentele politice, militare sau juridice necesare pentru a acţiona în asemenea situaţii.

2. Acordul de la Kharkiv dintre Rusia şi Ucraina. Victoria lui Viktor Ianukovici la alegerile prezidenţiale din Ucraina a scăpat Moscova şi Kievul de două probleme – războaiele gazului şi viitorul flotei ruseşti de la Marea Neagră – care ar fi putut duce la crize serioase. Rusia îşi pune mari speranţe într-o relaţie mai strânsă cu Ucraina. Viitorul acestor relaţii depinde de talentul de negociatori al celor două conduceri. Ianukovici se simte sigur pe sine în interiorul ţării, dar spaţiul tradiţional de manevră al Kievului între Rusia şi Europa s-a diminuat. Uniunea Europeană este adâncită în probleme interne şi nu manifestă nici un interes.

3. Campania de modernizare. „Alianţele pentru modernizare” au fost o temă frecventă în declaraţiile de politică externă ale preşedintelui Dmitrii Medvedev. Dar el nu a explicat niciodată limpede în ce constau „alianţele pentru modernizare”. Analiştii au interpretat această sintagmă ca o întoarcere spre Occident, deşi modelul de modernizare discutat în Rusia propune doar o implicare selectivă. Logica unor relaţii mai bune cu Occidentul este că odată ce obstacolele politice vor fi îndepărtate, Rusia va cunoaşte o creştere a investiţiilor străine şi a transferurilor de tehnologie.

4. Decizia preşedintelui Statelor Unite, Barack Obama, de a nu desfăşura elementele scutului anti-rachetă în Europa de est şi sancţiunile împotriva Iranului. Aceste două „mutări” trebuie avute în vedere în tandem. Decizia Casei Albe de a nu amplasa un radar şi rachete în Cehia şi Polonia a fost începutul real al „resetării” relaţiilor americano-ruse. Administraţia lui George W. Bush căuta să facă presiuni asupra Rusiei în orice chestiune şi să nu dea nici un pas îndărăt. Rusia a apreciat schimbarea petrecută sub Obama – mai presus de orice, dorinţa de a discuta, mai degrabă de a pune Rusia în faţa faptului împlinit – şi a simţit nevoia să răspundă într-o manieră constructivă. Este un fundament fragil, dar modelul de cooperare a fost găsit.

5. Noul tratat START. Deşi acest acord nu va provoca vreo revoluţie în relaţiile americano-ruse, cele două părţi au încheiat principalul dosar rămas din vremea războiului rece. Negocierile viitoare în această chestiune nu vor mai fi în centrul atenţiei generale şi în al doilea rând nici nu vor mai avea vreun sens dacă nu vor fi implicate şi alte puteri nucleare. În acelaşi timp, procesul nu s-a terminat. Dacă Senatul Statelor Unite nu ratifică tratatul, „resetarea” se va afla pe marginea colapsului, ceea ce ar putea duce la paşi înapoi în alte domenii ale relaţiilor bilaterale.

6. Uniunea vamală. Mulţumită eforturilor herculeene ale Moscovei, a fost iniţiată uniunea vamală între Rusia, Kazahstan şi Belarus. Perspectivele sunt tulburi, pentru că relaţiile dintre Rusia şi Belarus sunt tensionate. Moscova poate fi mândră de succesul ei politic – prima ei iniţiativă care poate rezulta într-un proiect de integrare reală, nu de faţadă. Neajunsul este, desigur, că uniunea vamală va reduce şansele Rusiei de a se alătura Organizaţiei Mondiale a Comerţului. Încercările de a obţine în acelaşi timp integrare globală şi regională dovedesc absenţa unei gândiri strategice limpezi, pe termen lung.

7. Orientarea spre Asia. Pentru prima oară, conducerea rusă şi-a făcut o prioritate din formularea unei politici asiatice şi din integrarea în procesele aflate în desfăşurare în regiunea Asiei şi Pacificului. Una din motivaţii a fost înţelegerea faptului că pe măsură ce China creşte Rusia şi-a putea pierde independenţa în Asia. Această schimbare ar putea însemna că Moscova caută căi de a se distanţa de dependenţa ei de Occident, dar în acelaşi timp îşi foloseşte influenţa în Occident pentru a-şi consolida poziţia în Asia.

8. Tratatul de la Lisabona şi criza din UE. Ameninţarea incapacităţii de plată în Grecia a fost doar o manifestare a crizei conceptuale din integrarea europeană. Uniunea monetară a intrat în conflict acut cu puzzle-ul politic. Tratatul de la Lisabona, intrat în vigoare la sfârşitul anului 2009, nu a transformat UE într-un singur actor. Dimpotrivă, a redus deja influenţa UE în lume şi a făcut ţările-membre cele mai active să-şi stabilească priorităţile externe în mod independent. În acest context, Moscova şi-a consolidat relaţiile cu Berlinul, Parisul şi cu alţii.

9. Comemorările de la Katyn. Ele au marcat un pas înainte în relaţiile Rusiei cu Polonia, dar nu numai. După toate indiciile, conducerea Rusiei a decis să renunţe la încercările de-a folosi stalinismul ca instrument politic. În interiorul ţării, acest instrument dezbină societatea, în loc să o consolideze. În politica externă creează tensiuni, mai ales cu vecinii Rusiei. Vizita premierului Vladimir Putin la Gdansk, unde a participat la ceremonia de marcare a 70 de ani de la începutul celui de-al doilea război mondial, ceremonia de la Katyn şi reacţia adecvată a autorităţilor ruseşti la prăbuşirea avionului prezidenţial polonez au deschis noi posibilităţi pentru Rusia în Europa.

10. Tensiunile în creştere cu preşedintele din Belarus, Alexander Lukaşenka. Minskul, considerat în trecut cel mai apropiat aliat al Moscovei, s-a dovedit a fi adversarul ei cel mai încăpăţînat. Conflictul economic şi politic a evoluat într-o confruntare de principii despre cine anume stabileşte regulile jocului în proiectele de integrare din spaţiul post-sovietic. În cele din urmă, Lukaşenka şi-a greşit de fapt ţinta, pentru că economia din Belarus este foarte dependentă de Rusia. Mai mult, Occidentul nu va lua partea lui Lukaşenka împotriva Rusiei.

Pe parcursul ultimului an, politica externă a Rusiei a fost mai mult reactivă decât proactivă. În acelaşi timp, Moscova înţelege că trebuie să adopte noi strategii.
XS
SM
MD
LG